Din pacate una din cele mai interesante experiente ale mele de pana acum in America se leaga de o inmormantare!Alaltaieri a fost ceremonia de homegoing (plecare acasa?) a Lakeishei. Zic homegoing pentru ca asa scria pe programul de la intrarea in biserica...
De fapt, acum si aici, o sa incerc sa prezint "obiceiuri de inmormantare" la americani.
Bineinteles, la fel ca la sibieni si nu numai...astia isi scriu frumos toti mortii in ziarul local; se zice de bine despre mort si se anunta "ordinea de zi": de la donatii in memoria decedatului, cu numar de cont cu tot, la persoana de contact, data si orele la care iti iei ramas bun (de obicei, cu o zi inainte de ingropaciune), adresa bisericii unde se va oficia spectacolul macabru si, desigur, adresa cimitirului. Unii nu dau nici un fel de detalii, doar anunta lumea ca s-a stins inca un om si nu doresc sa fie deranjati. Fiecare, dupa personalitate...
Sa revin la oile mele. Deci, eu am fost numai la biserica, una "de negri"...da, pe aici se zice clar "black church"...si asta inseamna ca e frecventata covarsitor, ca sa nu zic in totalitate, de afro-americani, na, ca sa fiu baiat politic corect...
Precizez din start ca Lakeisha a crescut fara mama, fara tata, despre care toata lumea stia ca au murit in copilaria ei si de asemenea, se stia ca prietenii ei sunt dubiosi...ca sa nu zic traficanti de droguri notorii... Sa retineti aspectele astea, pentru ca ajuta la intelegerea atmosferei de la biserica.
Hai ca scriu pe scurt cum a fost...
Deci, eu cu inca 4 colege am fost reprezentantii firmei la ceremonii. Subsemnatu' a fost singurul barbat alb intre aproximativ 140 de persoane de culoare, cu exceptia colegelor astea patru si a inca doua tanti (biserica arhiplina, ea a fost un copil nevinovat si iubit, am mai zis asta si o cred). La intrarea in biserica un nene ne-a asezat frumos in banca si ne-a indemnat (!) sa mergem sa o privim pe sarmana fata cum isi doarme somnul de veci intr-un frumos (sic!) cosciug alb-argintiu pe roti...utile la transport. Retineti ca americanii pot fi acuzati de orice, numai de lipsa de practica nu...
Am avut doi trandafiri albi pe care i-am pus in sicriu...prima oara cand am vazut un om mort de la o distanta de centimetri...am uitat sa zic ca toata treaba asta s-a petrecut la aproape doua saptamani dupa accident!!! Deci, aia de la casa de pompe funebre (de ce, palaria mea, le zice pompe funebre?!) au facut treaba buna, ziceai ca sarmana doarme linistita, nu-mi venea sa cred ca nu se ridica si sa inceapa sa turuie ca de obicei. Uf, nedreapta viata asta uneori. Rahat!
Hai ca incerc as inveselesc atmosfera. Imediat!
Deci asa, noi am ajuns un pic mai devreme, ma gandeam ca data fiind situatia ei familiala aproape nimeni nu va fi pe acolo. Ei bine, m-am inselat. Prima data au intrat prietenii ei cu prietenii lor ...traficantii...in clipa aia am zis ca s-a terminat. Daca ati vazut filme cu negri d'aia mari si care par periculosi, exact asa aratau. Si, de fapt, asa si sunt...Fara stereotipuri, aia chiar sunt traficanti si consumatori de cocaina. Asta nu o inteleg eu, cum toata lumea ii stie pe unii de infractori si politia ii tolereaza?! Dar nu asta e subiectul zilei...
Si aceleasi nene care ne-a asezat frumos in banci...in partea stanga...ca in dreapta e rezervat pentru familie...zise el...cheama familia fetei in sala! Dintr-o data au aparut...hm...nici nu stiu cum sa spun. Cred ca trebuie sa vezi pe viu un cartier rau famat american...ca sa nu fiu acuzat de nu stiu ce....hai sa incerc sa descriu cativa:
- mama ei, da, mama ei, care nu murise, doar este dependenta de droguri si care era sub influenta lor si la momentul respectiv si care nu o mai vazuse de 20 de ani de altfel, la fel ca toate neamurile ei;
- tatal ei, da, tatal ei, care nu era deloc mort, eventual super vesel si trist in acelasi timp...rupt de drogat;
- unchi, matusi, veri si verisoare, unii imbracati super meserias...cu palarii imense, altii doar in tricouri largi, altii in costume "ca-n filme", cu haina lunga albastru deschis ca cerul si cu dungi subtiri rosii si pantosi albi cu negru (stiti filmele alea cu gangsteri, cam asa, dar la o alta scara);
- logodnice de-ale unchilor;
- logodnicul ei cu familia lui cu tot (se pare ca ei au platit pentru toata treaba, pana firma le va da asigurarea ei de viata), astia erau cei mai decenti, nu glumesc acum, tatal baiatului e mare scula pe la compania care da curent Virginiei (Dominion Virginia Power, na, ca sa fac reclama);
- alte specimene mai mult sau mai foarte mult fioroase si, nu in ultimul rand, doamna (asistenta maternala) care o crescuse in foster home si care nici macar nu s-a uitat catre parintii ei naturali.
De unde stiu gradele de rudenie si toate astea? Pai simplu: dupa ce pastorul a inceput sa cante slujba mai ceva decat Ray Charles (nu glumesc, a cantat la greu soul music...sau gospel...sau amandoua) s-a dat drumul la dedicatii din public: fiecare persoana de acolo avea dreptul la doua minute in care sa zica ceva!
Si au zis baietii, ca dupa doua ore de cantece, poezii, plansete, haleluiari, si seivmigad, a zis Ray Charles ca ajunge, nu mai da cuvantul la nimeni!
Nu pot descrie atmosfera de acolo: intreg showul nu a fost pentru moarta, ci pentru ei! Toti deveneau brusc salvati de Isus si-l descopereau sau redescopereau, dupa posibilitatile fiecaruia.
Cantece peste cantece, ipocrizie cat cuprinde, regrete sincere, mici glumite si rautati aruncate inspre si dinspre familie, tanti care impartea batistute la cei care aveau nevoie...normal ca se plangea, eu imi faceam cruci peste cruci cu limba...si facute regulamentar, de jale si Doamne iart-o si ajuta-ne si neregulamentar, de Doamne da sa scap intreg de aici si alte cele lumesti...
Oricum, momentul culminant s-a produs cand mama ei naturala (cea adoptiva nu a luat cuvantul) a tinut un spici sprijinita de cineva ca sa nu cada din picioare de drogata ce era...prima oara cand am vazut ce pot face drogurile din om...e p a v a umana ar descrie cel mai bine starea ei, nefericita.
Cum sa nu, cantarile unora m-au impresionat...unele vedete de mucava ar da orice ca sa aibe vocea unora din audienta aia pestrita. Castigatorii detasati au fost un tip la 25-55 de ani si o tipa la 300-500 de kile...no, astia au cantat asa de fain ca daca eram impresar le propuneam contracte pe loc...
S-au mai intamplat multe in alea trei ore cat a durat slujba (showul) de la biserica Silent Rock din cel mai rau famat cartier din Norfolk, Virginia. Si, pastorul, cu ultimele puteri a luat microfonul din mana unui "brother" si a zis (pe bune): gata, baieti, eu mai am si alte treburi diseara, hai sa merem la groapa si dupa aia sa ne vedem de ale noastre.
Noi am plecat, nu am mai mers si la cimitir. A fost destul entertainment pentru o zi.
Ca o bomboana pe coliva...nu, nu cred ca au asa ceva...inainte sa se dea plecarea din biserica inspre cimitir acelasi nene care ne-a asezat in banci a zis sa stam linistiti pana face el semn cand putem pleca. Au dus sicriul pe roti si l-au postat exact la iesire in asa fel incat nu aveai cum sa nu treci la o jumate de metru de Lekisha moarta si cu fata senina.
Pot zice ca am venit degeaba in America daca nu mergeam la o Black Church!
Alo, americancelor si americanilor, voi ati fost?
Afro-americanii (si nu numai) zic ca ei celebreaza viata, nu moartea...de aici veselia neobisnuita mie pentru un eveniment ca asta. Eu ma mai gandesc...
Dormi in pace, Lakeisha si da-ne, Doamne, minte la aia care nu avem.
Amin.
11 comments:
Eu sunt "pentru" ideea de celebrare a vietii si nu bocete si restul tacamului. Parca asa era si la dacii din care cica ne tragem.
Am fost la un singur "priveghi", sau "au revoir", sau cum vrei sa-i zici. La slujba si inmormantare nu am fost.
N-am ce povesti decat ca am comandat online cos cu flori (albe, ca asa imi place mie) care l-am gasit acolo, pus pe un stativ, impreuna cu toate celelalte. Mai era un stativ cu un panou pe care erau colate o multime de poze de-a lungul vietii decedatei (chestie care mi-a placut). Ne-am luat la revedere de la ea (fusese proprietareasa noastra care chiar ne-a fost draga), am prezentat condoleante copiilor (care de-acum ne erau proprietari si vecini) si ne-am vazut de drum.
Daca ne invitau la inmormantare probababil ne-am fi dus, dar au fost realisti si dat fiind ca evenimentul se petrecerea departe upstate, au tinut evenimentul "friends and family".
Si un moment de recunostinta machiorilor de la casa funerara, care stiu cum sa flateze decedatul, intr-adevar.
Ai reusit sa-mi pui un zambet pe fata cu povestea ta, unde acum cateva zile m-ai facut sa plang pentru Lakeisha. Pacat, mare pacat ca n-ai poze de la eveniment :)) dar stiu ca o sa-ti ramana in memorie mult timp (if not forever).
Rest in peace, Lakeisha.
hai ca intr-o zi super naspa ai reusit sa ma faci sa rad bine de tot....da eu tot m-as fi dus pana la cimitir, ca doar daca-i bal, bal sa fie....
cum e sa fi minoritar printre negrii? nu-i asa ca pt 2 ore ai putut sa intelegi de unde le vin frustrarile? nu cred ca te simti f bine...
@ioana: intr-un fel m-as fi dus, dar colegele cu care am fost nu mai vroiau...Sincer, eu chiar nu m-am simtit "confortabil" ca minoritar intre aia...a fost super interesant, dar nu funny..pana la urma era si vorba de o ingropaciune...Colegii mei (barbati albi, majoritatea) m-au intrebat a doua zi dupa daca mai m-as duce si altadata. Nu am stiut ce sa le raspund...Unii din ei-atunci am aflat- nu fusesera la inmormantare si pentru motive de siguranta. Desi cred ca e putin exagerat asta...Dar ca exeprienta, merita pe deplin. E ceva unic ...nu prea poti descrie fidel atmosfera aia...La asta a ajutat si genul de famile si prieteni, ca daca erau "normali" atunci poate si inmormantarea era aproape "normala"...
@lola:trebe sa mergi la o slujba la o biseerica de negri dintr-un cartier nasol! Merita experienta, desi nu pot afirma ca este intelept neaparat sa faca cineva asta.
Nici mie nu-mi plac deloc bocetele, sunt adeptul-mai degraba- a solemnitatii in fata mortii. Adica, sa tacem, sa ne rugam, sa ne amintim alea bune despre mort si sa nu ne dam in spectacol la inmormantare. Sa asteptam pana la nunta...De fapt, mie nici nu-mi plac deloc ceremoniile astea si as prefera sa fie extrem de discrete.
Multumesc si pentru plansete si pentru zambete...asa e viata. Se pare...
Adevarul e ca mi-ar fi placut sa pozez acolo...sau si mai bine: sa filmez! Faceam furori cu filmul ala, in mod clar. Asa, cum ai zis, o sa-mi ramana in memorie probabil pentru totdeauna...
Ba hai ca esti tare!
Mi-a placut cel mai tare!
E cel mai tare post alt tau ever. Sau poate sunt eu sub impulsul emotiilor!
Sau nu!
Dar oricum e tare si ar trebui publicate si pe hartie pentru nepoti...
Da-i inainte!
Mi-a placut modul in care ai reusit sa povestesti cu mult umor un eveniment trist. M-am distrat copios, chiar mi-era dor de stlul romanesc "rasu'-plansu'".In Gibraltar, unde locuiesc acum, n-am avut parte de inmormantari, dar se pare ca sunt decente. In schimb am fost invitata la un botez(familie buna)la care toata lumea era in tricou si pantaloni scurti(numai preotul era imbracat regulamentar) si unde punctele de atractie au fost bautura si "concursul" karaoke.Fiecare bordei cu alt obicei....
@bogdan: dau!
@danagib: welcome, in primul rand! E adevarat ca fiecare bordei are alt obicei. Inmormantarea asta a fost altfel si pentru un american de rand, nu numai pentru mine. Sunt si inmormantari de negri decente, dar aici nu a prea fost cazul, data fiind situatia. Si, din ce am inteles, inmormatarile "normale" dureaza pe aici super scurt si sunt foarte formale...De botez la americani inca nu stiu si de nunti...o sa mergem la doua anul viitor, se pare si este de povestit si depre nuntile americanilor "get beget".
Stiai ca, la majoritatea, prima bautura este din partea casei si restul le platesti din buzunar?! Asta daca au bautura...Cum ziceam, depinde de la caz la caz. Uau, Gibraltar, ce meseriaas suna!
Domnul meu, acum te-am cunoscut, din link in link, nu de alta, d-apai nu ma asteptam sa ajung la o ingropaciune!
Daca mi-e permis sa glumesc (abia ne-am cunoscut, ma repet, si totusi mi-a venit sa rad, caci vizualizam tot, pe paragrafe!) mi-a placut un fragmentel din raspunsul tau catre Lola citez cu copy paste> "Sa nu ne dam in spectacol la inmormantare. Sa asteptam pana la nunta". Si am vizualizat. Deci si dumneata crezi in nunta de dupa moarte sau numai eu?
Ma intorc la blog ca presupun ca ai scris si cine era, Dumnezeu s-o ierte, fata.
@Monica: eu cred ca noi ne distram pana la capat. Si chiar si dupa ce se termina capatul asta...
Am citit cel mai interesant post scris de un roman in America! Sunt mare fan(a) de bloguri scrise de romanii din strainatate (America in special).
Bun venit pe blogul asta si multumesc pentru cuvintele frumoase. Si mie imi plac cateva bloguri ale romanilor din America (si nu numai)...pacat ca nu scriu mai multi, zic eu. Si sa incerce sa prezinte America asa cum o traiesc ei...
Post a Comment