Thursday, February 25, 2010

Virginia is for lovers

Virginia is for lovers este sloganul oficial al Virginiei, stat (frumos stat) american in care noi ne obosim si ne odihnim oasele de 3 ani.
Am vizitat si alte state din America dar tot Virginia imi pare mie cel mai fain loc de trait. Asta asa, la o privire oarecum superficiala si fara a avea pretentia ca spun si un adevar universal. Dar veniti, stati, exploarati si, dupa aia, mai povestim.
No, acum ca am incheiat pledoaria Virginiei sa trecem la lucruri serioase: tunsul si frizeria in America!
Una din primele pareri pe care le-am avut despre tara asta a fost ca e scump al naibii sa te tunzi la frizerie!
Asta am auzit-o de la cineva venit in vizita in Romania si care mi-a spus ca e aproape imposibil sa te tunzi la o frizerie si, in general, lumea se tunde acasa. Eu, credul, am zis ca daca el zice pai atunci asa o fi.
Uf, si cand am purces la drum lung imi ziceam ptiu, drace, ca mi se termina binele pe la frizeriile de cartier, gata cu tunsul scurt si cu perciuni lungi si cu masina la spate, fara bordura.
Si am ajuns in America, tuns, neras si obosit. Si de la atat oboseala, dupa doua luni, mi-a crescut parul si am zis ca nu se mai poate trai asa: trebuie cumparata masina de tuns, ras si frezat. Si am folosit masina aia atat de profesionist incat, la a treia groapa din capul meu, mi-am pus o sapca si am plecat inspre prima frizerie intalnita in cale: una a unei filipineze cu un ajutor de frizer portorican, de orientare sexuala minoritara. Si, ma gandeam eu, mama cat o sa ma coste sa-mi repare astia nedibacia intr-ale tunsului acasa. Si, timid, am intrebat ca how much. Pai 12 dolari.
'tu-i, pentru 12 dolari am stat eu cu morcovu' in fund?!
Cam atat costa un tuns normal pe la noi: intre 12 si 20 de dolari...plus taxe si ciubuc.
Si de atunci am tot incercat senzatii la frizeriile americane: ba una de la un Super Cuts mi-a taiat urechea de imi curgea sangele pe gat in jos demn de o cauza mai buna (saraca frizerita...i s-a facut rau...dar m-a terminat de tuns si, plin de sange pe tricou, i-am multumit frumos si i-am mai si lasat bacsis...prost mai sunt uneori); ba m-am tuns o data la o frizerie si aia nu intelegea engleza deloc...e usor de explicat din semne ca vrei sa-ti taie parul atat si pana aici...mai greu e cu practica; ba am mai fost la o chinezoaica careia i-am zis sa ma tunda one inch, all over si dupa o jumatate de ora m-am ridicat de pe scaun ca si cand nu as fi fost tuns deloc, cu 5 inci de par si cu ea zambitoare incat m-a inveselit si i-am zis ca e foarte bine numa' ca sa-mi dea pace.
Si toate exeprimentele pe capul meu s-au sfarsit cand am cunoscut-o prin intermediul unei amice de-a Mariei pe Mindy, care are un salon la o ora de unde stam noi si care e fata simpatica, tot timpul zambitoare si imi nimereste -oarecum- intotdeauna freza. Si ne-a chemat cu ea si niste pretini de-ai ei intr-o croaziera in Caraibe. Dar nu am mers. Mai stii, poate ma tundea pe un vapor dintr-ala ca-n filme!
Deci, da. Oricine isi permite sa se tunda o data pe luna la frizerie in America. Si gasiti si zacusca si paine adevarata...

Wednesday, February 24, 2010

you, fucking foreigners!

Nu, n-a venit deloc primavara si, desi am zis ca nu mai dau pe aici pana la primele semne de caldura constanta nu m-am rabdat ca sa nu mai zic de una, alta.
De exemplu, alaltaieri eram la un meci de fotbal (ca spectator) impreuna cu niste amici romani; stateam si comentam in limba materna despre vremi si vremuri cand un nene fotbalist, trecand agale pe langa noi, a slobozit un "you, fucking foreigners" de mi-a stat mancarea in gat si, cu o mica pauza ca sa-si revina din surpriza, sangele meu de roman verde a inceput un sprint hotarat inspre creier si glanda cu injuraturi de mama. N-am prea zis nimic...doar ceva scurt de mama lui, ca altceva nu mi-a venit pe moment. A fost o premiera si sper sa nu se mai intample chestia asta. Sau, cel putin, nu din senin...
Ca sa o zic pe aia dreapta eu am fost destul de pornit pe scandal dar mi-am zis ca nu toata lumea are cartea verde in dulap si, spre binele tuturor, uneori e bine sa taci si sa bagi la cap. Ca nu se stie niciodata si Williamsburgul e mic si nu-l uit eu pe nenea ala asa usor...
In rest, asteptam vremuri mai calde si noi episoade din Lost.

Friday, February 19, 2010

Olimpiada vazuta de sus

Nu stiu despre ce sa mai scriu...si vorba Donei...mai bine taci cand nimic nu ai a spune.
Asa ca nu mai scriu nici de ceremonia de deschidere a Olimpiadei de Iarna unde mie mi s-a parut ca au defilat pe scena, in roluri principale, toate rasele si orietarile sexuale si religioase ale pamantului numai ce are Vancouverul mai mult nu: miliardele de chinezi vancouverieni. Bine, bine...nu-s chinezi, stiu, is asiatici, dar nu despre asta ziceam.
Si mascotele alea olimpice par a fi pokemoni chinezesti! Deci, chinezii sunt mascotele olimpiadei?!
Am mai vrut si sa scriu ca m-am saturat sa tot aud "ce bine ca avem un job, ce bine ca avem un job". Rahat, ar fi mai bine sa aud "ce normal e ca avem un job"! De fapt, nici nu ar trebui sa se mentioneze asta. Mama ei de criza...
Am mai vrut sa scriu si ca am vazut acum cateva saptamani Avatar si ca daca nu aveam ochelarii aia pe nas care sa-mi provoace efecte 3D mai ca mi-ar fi parut rau dupa aia 28 de dolari platiti pe doua bilete. Oricum, asta e doar inceputul...Si asa eu ziceam ca filmele din viitor nu mai au nevoie de actori reali, ii rezolva baietii din tastatura, domnii care fac efectele speciale sunt (vor fi) noile superstaruri. Dar eu sper din toata inima ca sa ma insel si sa-mi dea pace astia cu startrecii si terminatorii lor cu tot.
Ma mai gandeam sa scriu si despre coperta numarului pe februarie a National Geographic...Poligamia in America...dar am zis sa nu fiu intolerant si sa-i las pe aia cu 16 neveste si cu 132 de copii in plata Domnului lor. De fapt, poate de asta o sa scriu separat la un moment dat, ca mi-a venit sa sar infuriat de pe buda in timp ce lecturam revista. Mai ales la faza in care la moartea liderilor nevestele ramaneau baiatului cel mare!!!
In rest, despre crize economice, petreceri, botezuri, scandaluri, barfe, scrisori, tristeti si bucurii, prieteni noi si vechi, facebook, copii, scoli si restaurante voi scrie altadata.

Eu doar asta vroiam sa spun: inspiratia mea este in hibernare.
Ne vedem la primavara.

Cu toata stima si pedeapsa,
semneaza Sobolanul ala din Pennsylvania celebru din filmul Groundhog Day.

PS In poza este sala unde s-a desfasurat deschiderea Olimpiadei si poza a fost facuta intr-o dimineata de toamna devreme in timp ce-mi savuram cafeluta pe acoperisul unei cladiri din centrul Vncouverului, experienta de neuitat si de reamintit.

Wednesday, February 17, 2010

Winter sucks

Acum trei ani am vazut o groapa in asfaltul williamsburghez si i-am facut o poza, ca de toate vazusem pe plai american pana atunci numai drumuri rele si gaurite nu. Ca fapt divers, groapa aia a stat neastupata mai bine de un an pana s-au indurat astia sa o peticeasca.
In primavara trecuta am condus prin buricul New Yorkului si mi-am zis ca gropile romanesti sunt dulci copii in comparatie cu un crater in asfalt dintr-ala adevarat, american si mi-am reamintit toate cuvintele frumoase, special destinate de a fi rostite cand masina ti se rupe prin transeele din Queens si Mannhatan si scrasnet de planetare, amortizoare si scantei ies si se aud de sub ea.
Si, mai recent, de cand cu criza, nici nu mai are rost sa fac poze la gropile din asfalt: au aparut milioane, deja unele autostrazi isi cer tribut in sange de la posesorii de masini mai mari sau mai foarte mari.
Si, daca pana acum, americanii astia poate nu stiau sa injure prea diversificat ceva imi spune ca au invatat unele chestii de legate mame si surori/ tati sau frati, religie, obamazicecaaiciseducbaniidumneavoastra, vai vai si of of...planetarele masinutei mele micute F5651250, isi baga si scot in frig si delasarea autoritatilor locale (mi-era dor sa scriu autoritati locale) prinse nepregatite de o iarna atat de grea, lunga si stricatoare de drumuri si cheltuitoare de buget.
Ca sa va dati seama cum sta treaba cu bugetul destinat dezapezirilor in Williamsburg, Virginia: prin decembrie a nins de un deget si baietii, bucurosi nevoie mare ca au pe ce strica absolut tot bugetul destinat dezapezirii din iarna 2009-2010 au bagat toate trei utilajele ca sa dezapezeasca drumurile deja curate de la caldura care a insotit respectiva zapada.
Na, si surpriza emisiunii a venit cand de vreo luna a tot dat cu ninsori adevarate, ca in Mediasul copilariei mele (desigur, zapada aici era alba pe cand la Medias era neagra de la chestiile venite de la Copsa Mica) si oraselul a stat blocat vreo doua zile din lipsa de utilaje care sa curete drumul si sa lase copiii sa mearga la scoala (cu zilele, chiar). Noroc ca s-au mai scobit de ceva maruntis si la a 17 zapada adevarata cazuta aici iarna asta au adus utilaje din alte parti si au facut fata cu mai mult profesionalism omatului de un metru de pe sosele.
A, am uitat sa mentionez ca aici cade cam o zapada pe an si care nu tine mai mult de o noapte.
Anul asta au fost batute de mai multe ori recordurile de strat de zapada si durata a lui.
Si, cu mana pe inima, spun ca mie nu imi place iarna in Williamsburg. E mai faina viata la 15 grade Celsius in ianuarie si februarie, ma gandesc eu.
A luat-o vremea asta de tot pe aratura sau e normal sa fie asa?!

Friday, February 12, 2010

Regele Mihai, Roger Milla si timbrele romanesti

Mie imi place cand aud referiri legate de Romania din gura unor cetateni si cetatence intalniti in America.
De exemplu azi un domn m-a intrebat ca de unde sunt originar si cand i-am spus ca sunt roman mi-a povestit ca acum 25 de ani l-a intalnit pe King Michael of Romania intr-un restaurant din Los Angeles si ca i-a parut un om deosebit de bun.
Ieri am intrat in vorba cu un domn farmacist...acelasi dialog uzual...ca de unde esti...da' tu de unde esti...eu din Romania...eu din Camerun...iti mai amintesti de meciul cu noi cand Roger Milla l-a driblat pe fundasul vostru ca in curtea scolii si a marcat un gol istoric pentru noi...eu ii stiam la un momenta dat pe toti fotbalistii camerunezi prezenti la Mondiale...eu am sarit pe geam la al doilea gol...ati avut o echipa buna in America...voi ati avut echipa buna in Franta, parca...echipele de fotbal de la noi au momente de sclipire o data la cateva decenii si dupa aia dezamagesc la greu...si noi tot asa...eu ma numesc Kimber...eu Flavius...a, de la imparatul ala...nu, de la un fotbalist, Domide.

Acum vreo doua saptamani m-a intrebat un domn la a patra tinerete...ca de unde esti...ca din Romania...a, fain...aveam timbre romanesti...si eu...de fapt, inca le mai am...am fost acum vreo 40 de ani in Bucuresti...v-a placut...da, orasul era frumos dar oamenii tristi dar foarte amabili...dar acum am inteles ca s-a schimbat tara ta mult in bine...s-a schimbat, fara doar si poate...sunt frumoase timbrele romanesti...da, sunt...si femeile sunt frumoase acolo...da, sunt.

Thursday, February 11, 2010

Aproape trei ani de America

Duminica vom sarbatori trei ani de cand am emigrat in America.
Asa suntem noi, mai speciali: nu-l sarbatorim in 14 februarie pe sfantul Valentin ci ne amintim de aniversarea noastra. Si ne mai amintim ca aceiasi data coincide cu verdictul pe care i l-au dat doctorii lui Ovidiu si inceputul sfarsitului unui om drag noua.
Daca nu mi-ati citit povestile de inceputuri le puteti gasi dand click pe multitudinea de aici care vor fi dupa cele doua puncte care urmeaza:
a. aici(1) si aici(2) sunt primele impresii (eu zic ca destul de intersante si brutal de personale daca stau sa-mi citesc ineptiile de atunci)...asta se intampla aproape imediat dupa aterizarea pe pamant american si au fost, de fapt, primele doua emailuri trimise familiei si prietenilor ingrijorati de soarta noastra;
b. amintirile de la un an de America (aniversare tare trista) sunt aici;
c. la aniversarea a doi ani se pare ca eram intr-o perioada cu extra-inspiratie, ca am scris mai multe posturi legate de amintirile de la inceputuri. Le gasiti aici(1), aici(2) si -desigur- aici(3).

Si da, zilele astea stateam melancolic pe vasul veceului si ma gandeam ca noi, oamenii, ne adaptam al naibii de repede la orice. In special la bine ar putea zice vreun mucalit!
No, pai in anii astia multe s-au schimbat, au plecat dintre noi oameni dragi, s-au nascut copii ai prietenilor din tara si care ne vor sti de flaviussimariadinamerica, am cunoscut oameni buni si de incredere pe meleagurile lui Obama, eu m-am scapat de ochelari si m-am ales cu o mica burta, Maria este tot la fel de "grasa", am mancat si baut bine, am vazut locuri si chestii faine si or mai fi fost dar nu le mai stiu acum...
A, ca mi-am adus aminte ce vroiam sa spun: mie imi place tare mult in America si chestia cu emigratul (total neprevazuta) a fost una din cele mai destepte hotarari luate si categoric neregretabila.
Si nu vom uita niciodata ca altfel ar fi fost America noastra daca Lavinia si Mihai nu ne ajutau la inceputuri.

Cat despre amintiri va las (daca vreti) sa le recititi pe cele de mai sus.
Eu doar mai tin minte primele doua zile in Virginia si dupa aia am doar franturi; gen autobuze scolare galbene, miros de prajeala si miros dulce, oameni mari, oameni relaxati, un alt fel de case si un alt fel de masini, un magazin alimentar (Food Lion-ul din imaginea de mai sus) ca prima oprire in afara aeroportului si un Walmart la miez de noapte.
Si daca tot nu imi mai amintesc momentan prea multe o sa recitesc si eu ce am scris anii trecuti.
Cu astea de mai sus fiind zise eu va doresc noapte buna si intelepciune.
Berea si cipsurile sunt din partea casei...

Monday, February 8, 2010

Numbers

Aproape ca uitasem ca mai am o chestie (blog e mult spus) pe care o alimentam frecvent la un moment dat. Noroc cu Achilina ca mi-a trimis o poza cu un numar de care se impiedica tot timpul si asa mi-am reamintit de numere.blogspot.com .
Mai fac inca o incercare in speranta ca voi primi ceva poze care sa aibe ca subiect principal niste cifre.
Multumesc anticipat.

Friday, February 5, 2010

Restaurante si restauratii

Inainte sa plecam in mini-excursia din South Carolina si Georgia am cautat cateva informatii despre locuri demne de a fi vizitate acolo pe fuga si nu numai.
Am cautat online, am rasfoit pliantele pe care le aveam prin casa, am fost la biblioteca oraseneasca si am luat un ghid de calatorie din 2007 de la Fodor's, m-am uitat in cartea mea cu faruri ca sa vad cum se ajunge la ele (unele care se puteau vizita doar luand o barca le-am lasat pentru vremuri mai calde), mi-am facut un mini-traseu pe hartie si apoi, in ultima zi de plecare, intreb intr-o doara pe la munca daca a fost careva prin zona Charlestonului si Savannei.
Nimeni nimic in afara de Fernando din Republica Dominicana, venit de vreun an in USA, insurat prin intermediul internetului cu o doctorita. Pai stiu eu, zice, de Charleston ca acolo am facut nunta, pe plaja.
Ptiu, dracie, ca sa vezi. Si stai ca o sun pe nevasta-mea ca ea acolo a facut facultatea si stie zona ca-n palma. Si tipa, probabil instantaneu, mi-a trantit un email cu lucruri pe care ea le considera demne de facut in Charleston si imprejurimi. O sa insist pe partea de mancare si petrecere a timpului liber in incinte cu alcool si prajeli.
Mi-a insirat toate barurile meseriase -de genul ieftin, bun si cu atmosfera- de acolo: Griffin Wich...intrebati de Scott London, proprietarul; Tommy Condos este un alt loc de baut la greu pentru cei interesati; Blind Tiger este pe Brod Street si nu are firma la intrare, dar il gasiti dupa usa rosie; Vendue Inn de pe strada cu acelasi nume are un bar pe acoperisul cladirii care face banii si deranjul.
Daca vreti sa va dati un pic mai smecheri sau normali (asa mi-a scris domana respectiva...eu doar transmit mai departe...deci imi rezerv drepturile traducerii si adaptarii) se recomanda locanta Snob din East Bay, Tristan din Market si Cypress tot din East Bay. Astea de pe urma sunt bune dar e bine sa verifici balanta contului inainte sa comanzi apa plata cu sau fara lamaie.
Tot doamna respectiva spune ca cele mai bune restaurante de sea food sunt Bowens Island Restaurant (Folly Beach) si The Wreck (Mt. Pleasant).
A, si sa evitati Hymnas Seafood din Charleston pentru ca e bataie de joc la adresa crustaceelor, buzunarelor si papilelor gustative.

Si ca am pomenit de Bowens Island Restaurant...
Dupa inmormantarea Lekeishei cina servita la carciuma respectiva a fost una din cele mai tari experiente ale mele/noastre pe pamant american!
Ca sa ajungi la ei dai adresa gps-ului care te va duce pe o carare unde nu te astepti sa gasesti un restaurant si nici altceva. Restaurantul e demential...este situat pe un mal de pamant, la marginea apei, inconjurat de copaci si mormane de scoici, cu miros specific cu tot.
Acolo, dupa ce crezi ca cineva si-a batut joc de tine si te-a trimis la mama naibii ca sa-ti dea o lectie ca sa nu mai deranjezi lumea dai de un fel de baraci cu doua oale imense in fata lor unde fierbe molusca (citeste stridia). Si cand intri pe prima usa adresezi o intrebare tampita domnului care sta dupa o tejghea cu un caiet in fata: aici se mananca?! El zice ca da, noi ne uitam mirati la meniu (nu multe feluri) si comandam un platou cu de toate (creveti, crabcake, peste...toate scoase din apa in ziua respectiva). Ei, acum ca am dat comanda de mancare ne-am rotit ochii ca sa vedem o masa, ceva, la care sa mancam. Domnul respectiv ne-a indrumat afara, intr-o alta baraca cu mese si scaune nu tocmai cum te-ai astepta (ulterior am aflat ca mesele si scaunele sunt multe inca de la deschiderea localului...in anii '40 si daca cineva gaseste doua scaune la fel masa este din paartea casei...mult din mobilierul original a ars acum cativa ani intr-un incendiu care aproape a distrus afacerea si istoria locului).
Tot confuji si derutati eram cand ni s-a adus mancarea, la fel eram si cand am vazut ca doi neni se apuca de cantat si la fel de surprinsi am fost cand am vazut ce manca absolut toata lumea acolo: milioane de stridii fierte la botul calului, in oalele alea mari. Am terminat noi cu greu de mancat, am baut ceva bere si ne-am luat inima in dinti si am zis ca daca nu incercam si noi niste stridi apoi n-am facut nimic. Si dupa o tona de chestii marine si inca o tona de moluste am trecut si pe la veceurile ca la bunica-mea de la tara si am plecat uimiti de experienta (nu doar culinara) avuta la recomandarea sotiei lui Fernando.
Si v-am spus povestea asa si daca vreti sa-mi luati de bun sfatul eu zic sa nu dati cu piciorul la o masa buna daca aveti drum prin Charleston.
Restaurantul e deschis de marti pana sambata de la 5 seara la 10, inchis duminica si luni si primeste cash sau cecuri. Nu are rost sa-l intrebati de credit-card ca nu-l ia.

In rest, alte restaurante pe unde ne-am stricat banii si ne-am bucurat burtile, recomand cu caldura Panini Cafe din Beaufort, British Open din Hilton Head si orice restaurant irlandez sau de seafood din portul Savannei.
Nu recomand nimanui sa manace la Olympia din Savannah sau sa comande pui si costite de la Tbonz in Myrtle Beach.
Cu hotelurile am mai zis cum am facut: pentru ca nu stiam dinainte unde vom fi intr-o zi anume pe la o vreme il sunam pe Florin si el ne rezerva hotelul pentru seara respectiva (unele oferte last minute te ung la sufletel...in general hotelurile de la doua stele jumate in sus pe care le recomanda siteul hotwire sunt impecabile...asta din experienta noastra zic).
De vizitat in zona costala a Carolinei de Sud si Georgiei ar fi dupa capu' meu: toate farurile si insulele posibile (nu o sa va para rau...sunt situate in zone superbe si cu acces la plaje tari), orasele Charleston, Georgetown, Beaufort, Hilton Head, Savanna si Tybee Island. Daca aveti timp suficient si chef evitati autostrazile si luati drumuri secundare pentru ca se mai pot vedea o gramada de chestii interesante si neasteptate.

PS: In filmulete apare putin restaurantul despre care v-am povestit si in poza este domnul (pe numele lui Jack Danieles London...si nu este o gluma) care prepara stridiile si le serveste la masa. Cu o lopata...
Ambalajul stridiei se arunca intr-o galeata de plastic situata sub masa.
Prin 2006 Bowens Island Restaurant a primit o inalta distinctie gastronomica (ceva de genul cel mai bun restaurant de seafood din America...locul opt, dar tot e bine) iar patronul...cel care ia si comanda la tejghea...avocat de meserie...a primit premiul, la New York, imbracat in costum si cu cisme albe pescaresti, de cauciuc, in picioare.

video

Wednesday, February 3, 2010

Palmierii, farurile si zapezile de altadata














Scriu dinainte, ca sa nu uit: mai tineti minte timpurile cand omul putea trai fara mobil si/sau laptop? No, daca nu le tineti minte eu va recomand sa va uitati acasa (neintentionat) incarcatoarele si o sa vedeti ca se poate trai foarte bine si fara unele chestii moderne.
Dar, desigur, omul nu poate trai fara GPS, asta ca sa nu fie discutii. Chiar daca dansul uneori iti spune sa o iei la dreapta pe vreun drum neasfaltat si care da la mama naibii, intr-o mlastina.
Dar pana la mlastina aia poti vedea chestii pe care turistul cramponat in liste cu lucruri pe care trebuie sa le vedem ca daca nu se termina lumea nu are sansa sa le vada. De exemplu, tot felul de case parasite prin anii '20, impreuna cu Fordul din dotare cu tot.
Dar, Doamne multam, nu am condus prea mult pe drumuri dintr-astea, ca era plictisitoare atata salbaticie. De fapt, la un moment dat, am condus chiar si pe drumuri asfaltate, uneori cu patru benzi.
In total am sofat 1500 de mile (2414 km), am cheltuit 200 de dolari pentru 4 nopti la hoteluri care ar fi costat in plin sezon lejer peste 1000 (traiasca off-sesonul si Florin pe care-l sunam cu ultimele linii ale bateriei ca sa-i spunem unde suntem si sa ne rezerve camera la hotel pe hotwire.com), am mancat si baut de vreo 300 in restaurante si carciumi meseriase, am pus benzina de 125, vreo 50 s-au dus pe faruri in miniatura si de restul am luat seminte.
Traseul a fost Williamsburg (somnoros)-Myrtle Beach (plaja si palmieri)-Georgetown (minunat)-Charleston (mancat bine, dormit bine)-Beaufort (oras unde as vrea sa-mi petrect anii pensiei)-Hilton Head Island (campat si papat)-jungla (da, jungla, in rezervatia naturala din Huntington Island)-Tybee Island (frumos)-Savannah (foarte interesant orasul, dar pe mine nu m-a dat deloc pe spate de data asta)-Charleston (somn de voie si vizitat la greu)-Myrtle Beach (noapte pe acord de ocean soptit in ureche) si de acolo direct acasa, la Polul Nord, asta, Williamsburg inzapezit, cu gheata la mal si record de zapada.
In rest, eu zic ca am tras o mini-excursie pe cinste.

Am vazut cateva faruri impresionante, nu neaparat prin arhitectura, ci prin locatie: la mal de plaja salbatica, cu palmieru' in umbra lor; am mancat papa bun (nu, n-am mancat pui prajit, gris si alte prajeli, specialitatea locului...in general ne-am omenit cu sea-food si alte chestiuni); am vazut cateva orase si orasele ca-n filme, insule de bogati (citeste albi) si de saraci (citeste minoritati), case (plantatii le cam zice pe aici) ca-n Nord si Sud, dantelarii din fier forjat pe toate gardurile din Charleston si Savannah, cimitire la mijloc de oras, sate sarace si pitoresti, miros de mare si barci pescaresti, pelicani, autostopisti (!), cartiere exclusiviste (nu sunt de nasul nostru dar daca platesti 5 dolari la poarta te lasa sa le vezi cartierul, cu tot cu iahtul parcat la scara vilei ca sa vezi ce inseamna bogatia aia adevarata...am vazut un astfel de cartier in Hilton Head, unul din cel mai al naibii de snob si frumos loc din America) si multi...da' multi tare...palmieri pe toate santurile!
Cel mai mult (in afara farurilor si plajelor salbatice) mi-a placut in Beaufort, un mic orasel pescaresc unde, din diverse cazuze, n-am facut nici o poza! De altfel, nu am facut prea multe poze in general.
Si, ca o chestie, Charleston m-a facut sa ma gandesc ca n-ar fi rau deloc sa fiu rezident al lui. Asta pana inainte de a pleca de acolo, cand mi-a trecut.

Sa spun si niste intamplari de drumetie:
1. Savannah, Georgia...obositi si flamanzi...cautam un loc unde sa mancam ceva simplu...vedem cuvantul kebab si zicem sa intram, ca si asa avem noi pofta de asa ceva (in trei ani de America am mancat kebab adevarat de doua ori: o data in Vancouver si o data in Sibiu)...dupa ce intram vedem numele restaurantului...Olympia...deci, greci...eu intotdeauna am zis ca nu mai manac la greci americani ca nu e nici bun si nici nu ma satur...in fine, acolo bulgarul care ne-a facut un fel de sandwich pe care ei il numeau kebab ne-a intrebat de sanatate, de cultura si tara de origine si l-a chemat, de la bucatarie, pe Luca. Luca din Constanta care ne-a spus ca e nefericit acolo si ca litoralul romanesc nici nu se poate compara cu plajele si statiunile de pe malul Atlanticului. De fapt, litoralul american nu se poate compara cu litoralul romanesc, a zis el. Ca in America e jale, ca e urat, ca toata lumea este trista si ca se imbata ca sa uite, ca sotiei lui uneori ii place si alteori nu (de America zic), ca are noroc cu grecii aia ca i-au oferit un job in bucataria restaurantului lor (prost restaurant, zic eu), ca e mult mai bine in Romania, ca vara mai face bani dar iarna nu prea si s-a mai plans de inca unele dar le-am uitat
Tipul parea chiar simpatic si mi-ar fi placut sa-l invit sa mancam niste mici la Mamaia dar am zis ca e prea departe si sa o lasam pe altadata.

2. Inainte sa plecam din Charleston, South Carolina am zis sa cumparam un album cu poze si am intrat intr-o libarie situata in holul unui hotel cu staif si cu un nene care iti lustruia papucii contra unei sume modice. Inauntru, un cuplu comenta cu voce tare ca au publicat o carte si ca ar vrea sa o comercializeze acolo si ce bine ar fi sa vorbeasca cu cineva ca sa vada ce si cum...vanzatoarea, o tipa draguta si zambitoare s-a indreptat spre ei...moment la care ei au tacut si s-au uitat speriati ca sa vada si o alta optiune de vanzatoare. Au zarit pe altcineva, in capatul celalalt al librariei, o tanti alba de data aceasta si au plecat fericiti inspre ea ignorand-o total pe tipa care nu avea pielea la fel de deschisa cu a lor. A fost un moment penibil incheiat cu resemnarea respectivei vanzatoare: people, people...a zis ea.
Asta ca sa nu uitam ca suntem in sud.

Si cand am ajuns acasa am dat nas in nas cu o chestie de care mie nu imi era dor: zapada de un metru.