Aniversari, tumori si multumiri

...altii sarbatoresc azi Valentine's Day...noi mereu ne vom aminti de 14 februarie 2007 ca data la care am ajuns in America si am pornit in aventura negandita nicicand.

Cand am primit plicul care ne anunta ca sunt(em) castigatori ai Loteriei Vizelor credeam ca au confundat personajul...eu nici nu imi aminteam cand am aplicat in joaca (online) impreuna cu Ropotinii...Vorba 'ceea: nu e pentru cine se pregateste, e pentru cine se nimereste!

Dupa aceea totul s-a desfasurat ca intr-un carusel nebun: pregatit acte, facut rost de bani (multumesc inca o data tuturor celor care ne-au ajutat) si, poate cel mai important, sa gasim un loc potential in America unde sa mergem...indiferent care!

Si, locul acela "indiferent care", s-a dovedit a fi Virginia. Si eu nu cred ca a fost o intamplare ca am ajuns aici si nici intamplare nu a fost faptul ca i-am intalnit pe Mihai si Lavinia. Si nu o sa uitam niciodata ca fara ei (impreuna cu familia lui Mihai) ne-ar fi fost mult mai greu si nu stiu daca acum am fi avut aceiasi parere buna despre America precum avem acum. Suna poate pretentios, dar mereu le vom fi recunoscatori si nu vom uita cat de multe au facut (si fac inca) pentru noi!

A trecut un an de cand suntem aici. Impresia noastra (a mea si a Mariei) este ca suntem de mult mai mult timp aici...asta nu stiu daca e de rau sau de bine, intre noi fie vorba! Oricum, pun concluzia dinainte...sa nu las loc de interpretari inutile: PENTRU NOI AMERICA A FOST MAI MULT DECAT NOROC, A FOST SANSA NOASTRA, IN CARE NICI MACAR NOI NU AM CREZUT. Venirea noastra aici s-a dovedit a fi mai mult decat inspirata si nu am regretat si nu regretam deloc ca am ales sa fim aici.
Parca a trecut asa de mult timp de anul trecut pe vremea asta, incat multe nici nu mi le mai amintesc. Ce retin prima data din America este mirosul oarecum dulceag pe care l-am simtit in Philadelphia (prima noastra oprire...lunga si neprevazuta oprire, de altfel...pentru detalii de atunci cauta in postarile mai vechi de pe blog).

Dupa aceea totul a fost o insiruire de experiente, acomodari, oameni, framantari, locuri incredibile, doruri, bucurii, frustrari, reusite etc.

Am stat primele trei luni acasa la Mihai in Newport News, dupa aceea ne-am mutat la o jumatate de ora, in Williamsburg, loc de care eu m-am indragostit la prima vedere si unde stam si acum!

Am avut, spre marea noastra usurare, joburi bune inca de la inceput: primul meu job (pentru trei zile...) a fost de cel de tehnician dentar. Am renuntat rapid, pentru ca meseria asta nu-i de mine, in mod clar! Dupa aceea am fost pentru patru luni host (din ala care intampina clientii si-i aranjeaza la mese) si om bun la toate la restaurantul unui hotel de lux...job lejer, fara batai de cap, curat, mancare buna la greu...na, ca romanul, astea "se pun"...a fost foarte bun pentru ca am inceput sa cunosc alti oameni, sa invat sistemul, chestii tare importante oriunde, nu doar in America. Dupa aceea, am gasit jobul la "aprozarul" meu in care ma simt tare bine (The Fresh Market...lant de magazine alimentare super scumpe). Ulterior am promovat de vreo doua ori (pana acum...) si cica sunt assistent produce manager in prezent. Asta ar fi ceea ce fac eu pentru a ne castiga painea cea de toate zilele...

Cat despre Maria, ea a lucrat doar in acelasi loc (Tahari) si a meritat...pentru ca au promovat-o si pe ea pana intr-un post la care nici nu visam inainte sa venim aici. Amanunte despre asta cu alta ocazie...

Cu timpul, dupa ce engleza noastra va fi la alt nivel, dupa ce vom dovedi ca suntem "valabili", ne vom putea gandi si la alte slujbe...dar pana una alta, chiar e bine ce facem si unde stam, multumim Celui de Sus. Am realizat intr-un an (pe plan profesional zic) destule pentru niste incepatori ca noi. Pentru cine o fi interesat de America...sa stiti ca nu e nevoie sa speli wc-uri, sa faci curat in hoteluri, sa bagi tare in constructii daca stii o meserie de acasa, daca stii ceva engleza, daca ai un pic de indrasneala si sa nu te lasi subestimat..dar nici sa nu ai super pretentii de la inceput... si cu putin noroc...chiar se poate.

Recunosc ca m-am gandit dinainte cam ce sa scriu la aniversarea unui an...si mi-au venit ceva idei, nu zic. Dar, peste ani, cand ma voi gandi la ziua de astazi nu stiu daca ma voi gandi si la altceva, dar stiu sigur ca azi a fost ziua in care Ovidiu la nici 30 de ani a fost operat pentru extirparea unei tumori pe creier, voi tine minte ca trebuie sa ne bucuram de viata pentru ca nu stim niciodata cand ne ducem, voi tine minte ca trebuie sa avem grija de cei care ne sunt aproape si...ca, dupa o noapte nedormita in care m-am gandit sa fie bine pentru Ovi, am vazut zapada, lucru destul de neobisnuit aici si pe care l-am luat ca pe un semn. Bun, de data asta...