*Daca tot vorbeam de copiat am zis sa ma inspir si eu din rubrica Indelible Images din Smithsonian Magazine si din cand in cand sa-mi amintesc contextul in care a fost facuta vreo poza importanta pentru mine.Azi ma uitam la niste poze din Romania si am ajuns la poza asta facuta in urma cu (exact) 4 ani, la un ultim gratar cu prietenii, inainte de plecarea noastra inspre America.
Nu stiu pentru ce erau banii intinsi de catre Alexandru lui Ovidiu, asta nu-mi amintesc.
Imi amintesc doar vremea primavaratica din ziua aia de la Curmatura (nu departe de Sibiu, intre Rasinari si Paltinis), momentele de neuitat petrecute cu oameni dragi si pe care nu credeam atunci sa nu-i mai vad niciodata (da, Ovidiu a murit la un an dupa plecarea noastra si asta este ultima oara cand l-am vazut), mancarea multa si carnoasa, facuta pe gratar de electrozi si gust de lemn ars.
Imi amintesc si cum am ras pana m-a durut burta la un joc de mima de neuitat, cum am facut poze cu totii in timp ce Alex isi cauta semnintele pierdute din buzunarul gecii la o miscare mai brusca.
Au trecut doar (doar?) patru ani de atunci si imi pare (imi pare?) ca atat de multe s-au schimbat, atat de mult ne-am schimbat.
Daca cineva isi aminteste altele de atunci este binevenit sa le impartaseasca aici.
4 comments:
Da, asa e... au trecut patru ani de atunci. Desi nu de mult ne-am am rasfoit si noi albumele cu poze, inclusiv cele de gratarul de care pomenesti tu, de fiecare data ne aducem aminte de vremurile acelea de parca au fost intr-alta viata. Parca eram putin mai lipsiti de griji, si cu siguranta nu ne-am fi gandit lucrurile se pot schimba pe neasteptate si atat de dramatic. Moartea lui Ovi a fost un soc pentru noi toti si cu siguranta ne-a schimbat perspectiva asupra vietii. Cine s-ar fi gandit in ziua aceea, la Curmatura, in hohotele de ras de la mima si in povestile noastre atat de haioase si relaxante, ca peste numai patru ani unii nu vor mai fi sau ca altii vor deveni parinti...
Si da, normal ca ne-am schimbat. Ne-am schimbat cand ati plecat voi peste mari si tari (si am ramas fara parteneri de wist), apoi ne-am schimbat cand a murit Ovi, cand s-a nascut Miruna si tot asa... Sa speram ca viata va fi blanda cu noi si ca ne vom schimba in continuare, dar in bine.
A! Alex zice ca atunci si-a adus bobul pe post de scaun si ca in majoritatea pozelor facute la ''unison'' el a iesit tot in contratimp (juca in alt film:))))Si-mi aduc aminte si ce mi-a picat la mimat, dar nu spun, ca nu-i frumos...
Si-apoi mi-aduc aminte ca am mai facut ceva iesiri si dupa plecarea voastra, tot prin imprejurimile pitoresti ale Sibiului si nici una n-a fost lipsita de peripetii.
Mai sunt multe de spus, dar nu vreau sa-i plictisesc pe ceilalti. Ni le aducem noi aminte la o poveste ''online''.
OOO, ce vremuri....ce fain a fost atunci,la Curmatura si cate amintiri frumoase avem. Cred ca asta-i foarte important, ca avem amintiri impreuna si trebuie sa ne facem timp pentru a le depana... Apropos, cand mai veniti pe-acasa?! Sau sa venim noi?!Mda, a doua varianta ar fi mai buna, nu?
Sa revenim la iesirea noastra, ultima inaintea plecarii voastre in State; dar cine si-ar fi imaginat ca ultima pentru Ovi... Incredibil! Eu nu-mi amintesc foarte multe amanunte de la Curmatura, insa imi amintesc clar atmosfera; eram cu totii veseli, radeam, ne prosteam asemeni unor copii. Ce fain! Parca n-a mai trait de atunci momente atat de profunde. Poate spun asta si pentru ca nu mai putem fi in aceeasi formula la vreo intalnire/iesire. S-au schimbat multe, cum spui tu, Flavius; odata cu trecerea timpului se schimba lucrurile, locurile, oamenii...probabil ca in mod inerent, fara sa ne dam seama si neintentionat. Pur si simplu se intampla!
Oricum, stiti ce cred? Ca trebuie sa ramanem "aproape" unii de altii, sa ne pastram sentimentele, amintirile, prietenii adevarati, increderea si speranta! Cand vorbim la telefon sau fata-n fata cu mama ta, Maria si cu mama ta, Flavius, vrem sa credem ca suntem mai aproape de voi si ca intr-un fel, le mai alinam dorul de voi...
In contextul asta, aflati ceea ce stiti ;) ne e teribil de dor de voi, povestim adesea despre vremurile acelea, ne-ar placea (inca speram!)ca ne vom reuni..vreodata. Caile vietii sunt necunoscute; cine stie?!
Gata cu sentimentalismele, ca mi-au dat lacrimile si ma priveste colega mea intr-un anumit fel...
Imbratisari, dragii mei!
Simo: "Vezi ca azi a scris Flavius despre iesirea de la Curmatura"
Eu:"Incredibil! Aseara, cautand niste documente, am dat peste pozele de la Curmatura si le revedeam cu nostalgie ".
Intr-adevar timpul trece foarte rapid. Cred ca mai nou unitatea de masura si perceptie a timpului este anul. Voi sunteti plecati putin dupa nasterea lui Iustin.
Poate acum 4 ani noi percepeam lumea din jurul nostru, altfel, acum insa imi dau seama ca multi apropiati sunt foarte superficiali. Chiar daca sunteti asa departe ramaneti in sufletele noastre ADEVARATI prieteni. Ii spuneam intr-o zi Simonei "Mi-e dor de Maria si Flavius! Cu ei suntem pe aceeasi lungime de unda".
Poate reusim totusi sa va facem o vizita, ca, din cate am citit pe blog, slabe sanse sa reveniti curand in RO.
mi-au dat si mie lacrimile citind postul si mai ales comentariile..
Parca cu cat inaintezi in varsta, cu atat iti vine tot mai greu sa te uiti in trecut, cand erai parca mai fericit si mai lipsit de griji, si inconjurat de oameni mai apropiati parca sufletului tau.. Anii trec si parca devenim tot mai reci si mai goi, gasim mai greu bucurie in lucrurile simple si in oamenii ce ne inconjoara..
Si mie mi-e dor de voi si de vremurile alea, mi-e dor de camin, de Sanda, Ramo si toti cei alaturi de care am trait zile atat de fericite si de senine..
Post a Comment