Branza, pusca si kefirul

Am fost ieri la Trader Joe's sa-mi cumpar kefir, branza, castraveti murati si pizza inghetata la botul calului, in Italia si am fost intrebat -inevitabil- de catre persoana de la registul de marcat banul si printat bonul care este pe luna ce trece tot mai consistent ca de unde imi este accentul (ai naibii astia, imediat ma intreaba ca de unde sunt de cum deschid gura...asta inseamna sa fim  prea putini neamericani de la mama noastra in orasel ca -in schimb- cum mergem intr-un oras mai mare deja suntem noi aia care intrebam da' de unde ai accentul, nu ca as fi intotdeauna interesat de aspectul originii, natiei, religiei sau ca de-a cui esti din Johanesburg...oricum, pe romani sau pe bulgari nu am nici o problema sa-i remarc inainte de a deschide gura...dar asta este o alta poveste).
I-am raspuns frumos ca accentul este din Romania si ma pregateam sa-i spun despre ospitalitatea neamului romanesc, despre razboaiele turco-ruso-ungaro-austriaco-bulgaro-mareoneagro-romane, despre frumusetea proverbiala a romancelor, despre traditia scolii romanesti si a micului cu mustar, despre tatii nostri daci si romani si mamele vizigoate dar el mi-a taiat-o oarecum scurt spunandu-mi ca nu de acolo este tipul ala care a castigat medalia de aur la tras cu pusca intr-o competitie accerba cu un italian?
Stai fratele meu ca eu am tot auzit felicitari pentru gimnastele noastre dar sa-l intalnesc pe singurul american care a urmarit cu sufletul la gura (el mi-a spus-o) toata finala in care am castigat singura medalie de aur neintamplatoare la ultima editie a Jocurilor Olimpice este chiar foarte tare, ca sa nu spun cool.
Si am platit cei 50 de dolari si 81 de centi si am plecat frumos acasa gandidu-ma la intamplare. Ma mai socoteam eu ca daca am fi castigat mai multe medalii as fi avut si mai mult de ascultat despre maiestria sportivilor tricolori inca in activitate.
Poate data viitoare, la Rio.

Arhitectul si oceanul

Mi-e dor sa scriu pe blogul meu!
Habar nu am de ce nu mai scriu (si ce sa scriu), ca sa fiu sincer. Sunt zile in care imi zic ca pauza s-a terminat si ar fi fain sa mai aberez pe propria-mi pagina electronica. Dar apoi ma iau cu una alta si ma retrag in satul meu si remarc ca aproape a mai trecut o vara, am mai pierdut prieteni, locuri si oportunitati, am mai uitat, ne-am mai vindecat, ne-am mai bucurat, ne-am redescoperit, ne-am acoperit, ne-am facut mai fricosi, am prins si o idee de curaj, am mai inteles ca nu e nimic de inteles si ne miram si ne minunam.
Si ieri am povestit cu un nene doctor in arhitectura care mi-a raspuns la intrebarea mea daca i-a placut in Europa (vazuse mai tot batranul continent si-i studiase arhitectura) ca daca vrea sa fie sincer cu mine pe el nu l-au impresionat minunantele bijuterii arhitectonice europene. Fericirea lui este o insula din Pacific, cu palmieri, cu colibe, cu briza oceanului, cu nisip fin, cu visare cu ochii deschisi.
Ai naibii si doctorii astia in arhitectura...
Si mi-a spus si ca trebuie sa fie aici pentru a sta cu tatal lui de 88 de ani.
Eu i-am spus ca face un gest nobil si ca este un copil bun la parinti. El mi-a spus ca poate am dreptate dar tatal lui este un nemernic si nenorocit si de abia asteapta sa nu mai fie!
No, cam asa se prezinta situatia: cu oceane, cu palmieri, cu Europa, cu visatori, cu nemernici si nenorociti.