Whistler, British Columbia

In general, eu cred ca e bine cand mergi intr-un loc sa fii cat se poate de spontan si sa nu-ti programezi pasii, imbucatura si ce o sa-ti vada ochii.

Dar uneori dai rateuri si ti-ar fi parut bine de dinainte sa-ti fi facut un plan si sa nu-ti para rau de banii pe care i-ai dat pe mancare, pe durerile de burta inerente, pe arta abstracta total banala, pe istoria locala scremuta (asta se intampla foarte rar, de obicei istoria locului este chiar interesanta si iti poate da o idee despre cum si de ce se intampla unele lucruri...nu-mi cereti sa exemplific ce am spus, keep it simple), sa regreti ca nu ai vazut ce era mai important (sic!) de vazut si alte chestii grele, dadatoare de regrete minore si doriri de revenire pentru a se aprofunda ceea ce a fost ignorat fara voie.

No, acum ca am terminat cu introducerea greoaie as vrea sa va povestesc despre recenta gazda a probelor sportive care folosesc schiuri de la jocurilor olimpice de iarna (Whistler) si pe care am avut ocazia sa o vizitez.

Stiti cand am spus ca mi-a placut Viena cel mai mult la ultima vizita in Romania?

Si in Whistler mi-a placut cel mai mult cei 125 de kilometri de drum de la Vancouver pana acolo: se zice ca este unul dintre cele mai spectaculoase autostrazi din lume.

Este absolut superb, cu muntele in stanga, in mijlocul oceanului si in fata, cu piscuri inzapezite in zare la mijloc de august, cu barcute sau cu ditamai vasele navigand la marginea soselei, cu soseaua trecand printre ocean si munte, ca sa nu o mai lungesc.

Am vazut si o cascada absolut impresionanta (folosesc cam multe epitete si superlative, asa-i?), am vazut chineji absolut peste tot si am mancat la absolut cel mai prost restaurant din Whistler.

De fapt, nu este chiar cel mai prost, este pe locul 95 din 99 restaurante cu review-uri conform tripadvisor.com ...

Da' v-am spus ca avea o terasa absolut superba si de unde vedeai absolut toti cetatenii care se plimbau agale prin statiune?

Si pe langa absolut de multi chineji (ma scuzati, asiatici) erau absolut de multe fete frumoase, absolut de multi biciclisti de munte (ca sa nu le spun direct mountain bicker-si), foarte multe restaurante absolut mai bune decat cel la care am mancat noi si -absolutul absolut- un aer de statiune de munte europeana care m-a uns la inima.

De drum si jale

Cand sansa (sau -Doamne, fereste- nesansa) imi scoate in cale o viitoare calatorie cu avionul mi se intampla un obicei destul de prost: nu pot dormi in noaptea de dinaintea taraseniei! Asta este, se mai intampla, dar cu ajutorul vreunui film sau al internetului (mai rar cu vreo carte desi imi tot propun sa o fac si pe asta mult mai des) imi pacalesc oboseala.

Zilele trecute mi-am fentat somnul cu un film lejer, pe post de red-bull: Arthur, cu barbatu' lu' Kate Perry si cu Hellen Mirren printre alti new-yorkezi get-beget. Comedie foarte proasta, numa' buna sa ma tina treaz si sa treaca vremea pana se face vremea de plecat din casa.

Zborurile ca zborurile: incaltat, descurelat, caramida aia care se vede in valiza este, de fapt, 15 ciocolate puse una peste alta, zboruri scurte si lungi, line si cu turbulente razlete, aplecari cand pe-o parte, cand pe alta, momente enervante si cu maini transpirate, stewardese (ca sa nu le spun insotitoare de bord) mai putin tinere si mai putin siluete (n-am noroc deloc la stewardese...doar o data mi-am clatit ochii cu niste moldovence faine de la Carpatair...in rest, doar gospodine care nu aratau deloc ca imaginea idilica a unei meserii neobisnuite...noroc cu baietii "stevardezi" ca scosi din cutie si efeminizati la maxim ar spune un rautacios), mancare de cosmonauti proasta si pe bani, apa, cafele, sucuri si veceu minuscul, peisaje incredibile, ape, paduri, puncte nedefinite, munti inzapeziti, campii inundate si infinite, peisaje lunare, 1345 de copii plictisiti, neamurile pamantului, televizoare vechi din 2 in doi metri pe mijlocul Boeingului 757 si un singur film la dispozitie: Arthur!

Din toate filmele din lume si-au gasit si astia sa-l puna doar pe ala de-l vazusem inainte cu cateva ore!!! Cate sanse sunt sa mi se intample una ca asta?

Mie, caruia nu i se intampla niciodata nimic anormal cand calatoresc (si) cu avionul...

Elena din Blaj

La un moment dat a venit la mine la munca un om important in cadrul companiei (om cu functie mare, daca ma-ntelegi, super de treaba si fara nici un aer de vezidoamencaio-smaresimamajunssiacumcineecamine) si din vorba in vorba ma intreaba (inevitabil!) de locul meu de origine si imi zice ca da, da, inteleg ca esti din Romania, da' de unde esti din Romania?
Eu ii spun bancul cu ala ca de-a cui esti din Johannesburg si el imi zice ca logodnica lui e originara din Romania. No, acum e randul meu sa fiu curios si-l intreb ca de-a cui e si cum se numeste doamna respectiva.
Elena din Transilvania!
Hm, de unde din Transilvania?
Stai sa o sun ca acum e chiar in Romania la nunta lu' frates-o unde ar fi trebuit sa fiu si eu dar n-am putut merge ca a trebuit sa fiu aici si acum.
Pacat ca n-ai mers ca o nunta romaneasca poate fi de pomina.
Alo, draga, cum ii spune orasului tau? Blaj!?
Ai auzit de Blaj?
Da, e de-a mea, la 25 de mile de Medias!
Auzi, Eleno, ai auzit de Medias? E aici un tip, Flavius, roman si el. Cum, trece acelasi rau prin orasele voastre? Asta e chiar prea de tot. No, sa te distrezi fain la nunta si ii transmit salutari concetateanului tau. Si noi pe voi.
Auzi, frate, ce chestie, sunteti din aceiasi zona.
Da, este o lume mica.

Pe aia cand am mers la biserica si am vazut din spate o doamna si i-am spus Mariei ca tanti respectiva ori e din Blaj ori e din Tarnaveni v-am spus-o?
Nu?
Era din Tarnaveni.
Am recunoscut coafura.

Despre Winnetou si serendipitate

Printre chestiile interesante care mi s-au intamplat in America se numara -cu siguranta- si cina (insotita de niste lichide) pe care am luat-o acum vreo cateva saptamani in compania unei doamne, 100% indianca. Si nu indianca din India, ci neam de-a lui Pocahontas, nativ american.
N-am vorbit deloc despre istoria indienilor americani, n-am intrebat-o nici macar de Winnetou, am vorbit despre flori (a avut un business cu flori), despre fiul ei de varsta mea care tocmai si-a tuns parul dupa multi ani, despre oameni, despre locuri si despre mancare.
Avea femeia asta o pace interioara si o infatisare impacata si senina pe care noi nu vom fi vreodata in stare sa o avem! Asta asa, ca o observatie oarecum la subiect...
Si a insistat sa plateasca ea nota, asa ca ma pot mandri ca un indian mi-a facut cinste cu niste beri si margherite.
Dar daca n-am vorbit despre indieni asta nu inseamna ca nu m-a mancat limba sa intreb 18973291 de intrebari, dar m-am abtinut si am apreciat seara faina petrecuta la o carciuma mexicana (apropo de bucatarie mexicana eu o gasesc cel mai putin atragatoare dintre milioanele de bucatarii din America, desi este probabil cea mai populara, cu miliarde de restaurante prin toate coclaurile).
Cat despre poze ele sunt facute la un pow-wow al unui trib din Virginia in vara anului trecut, treaba respectiva fiind inca o experienta inedita si de neuitat si despre care imi pare rau ca n-am scris la momentul potrivit si de la care am invatat ca e foarte bine sa ai o baterie de rezerva la aparatul foto; ca e pacat sa ti se termine bateria dupa primele 10 minute de festival si doar 12 poze facute. Si uneori e bine sa scrii despre un lucru cat de repede, imediat dupa desfasurarea lui. Nu de alta dar dupa un an lucrurile se uita, senzatiile se atrofiaza, nuantele sunt neant si mirosurile dispar.
La un pow-wow se aduna reprezentanti ai mai multor triburi, canta, danseaza, vand mancare si obiecte de artizanat, socializeaza si nu uita. Asta chit ca au cantat in deschidere imnul USA intr-o varianta total originala.