Frumusetea ruinelor

Daca vreoadata aveti drum prin zona Beaufort din Carolina de Sud eu v-as recomanda sa va abateti putin din drum si sa opriti intr-o padure de stejari acoperiti cu mosc spaniol ca sa vedeti ruinele bisericii Old Sheldon care sunt convins ca arata formidabil in 1865 cand a fost ultima oara arsa in razboiul dintre Nord si Sud (prima oara a fost arsa cu un secol in urma de catre britanicii rai si dornici de pastrat bunatate de colonie americana), lasata in paragina si niciodata reconstruita.
Si daca aveti chef sa vi se faca piela de gaina (sau parul maciuca?) eu as zice sa o vizitati la prima ora ca sa va pierdeti in ceata si sa va impiedicati de monumentele funerare si sa tresariti la orice zgomot, ca masini nu prea trec prin zona si nici case nu am vazut in apropiere. Daca aveti curaj sa mergeti la miez de noapte si cu luna plina eu zic sa ridicati o diploma de curaj de la Agentia Judeteana a Curajosilorcarenuaucefacenoapteaacasa.

Biserica se afla la vreo 30 de kilometri de Beaufort inspre Charleston, pe un drum secundar (Old Sheldon Rd) si am inteles ca este un loc favorit pentru cei doritori de fotografii de nunta deosebite.

In dimineata racoroasa de ianuarie cand am fost noi acolo nu am vazut pe nimeni in jumatatea de ora petrecuta printre ruine si morminte dar probabil vara este mai animata. Daca nu de oameni, macar de tantari si alte gaze venite din mlastinile din apropiere.

Despre Winnetou si serendipitate

Printre chestiile interesante care mi s-au intamplat in America se numara -cu siguranta- si cina (insotita de niste lichide) pe care am luat-o acum vreo cateva saptamani in compania unei doamne, 100% indianca. Si nu indianca din India, ci neam de-a lui Pocahontas, nativ american.
N-am vorbit deloc despre istoria indienilor americani, n-am intrebat-o nici macar de Winnetou, am vorbit despre flori (a avut un business cu flori), despre fiul ei de varsta mea care tocmai si-a tuns parul dupa multi ani, despre oameni, despre locuri si despre mancare.
Avea femeia asta o pace interioara si o infatisare impacata si senina pe care noi nu vom fi vreodata in stare sa o avem! Asta asa, ca o observatie oarecum la subiect...
Si a insistat sa plateasca ea nota, asa ca ma pot mandri ca un indian mi-a facut cinste cu niste beri si margherite.
Dar daca n-am vorbit despre indieni asta nu inseamna ca nu m-a mancat limba sa intreb 18973291 de intrebari, dar m-am abtinut si am apreciat seara faina petrecuta la o carciuma mexicana (apropo de bucatarie mexicana eu o gasesc cel mai putin atragatoare dintre milioanele de bucatarii din America, desi este probabil cea mai populara, cu miliarde de restaurante prin toate coclaurile).
Cat despre poze ele sunt facute la un pow-wow al unui trib din Virginia in vara anului trecut, treaba respectiva fiind inca o experienta inedita si de neuitat si despre care imi pare rau ca n-am scris la momentul potrivit si de la care am invatat ca e foarte bine sa ai o baterie de rezerva la aparatul foto; ca e pacat sa ti se termine bateria dupa primele 10 minute de festival si doar 12 poze facute. Si uneori e bine sa scrii despre un lucru cat de repede, imediat dupa desfasurarea lui. Nu de alta dar dupa un an lucrurile se uita, senzatiile se atrofiaza, nuantele sunt neant si mirosurile dispar.
La un pow-wow se aduna reprezentanti ai mai multor triburi, canta, danseaza, vand mancare si obiecte de artizanat, socializeaza si nu uita. Asta chit ca au cantat in deschidere imnul USA intr-o varianta total originala.

Cu Dana prin jurul casei

A fost de curand la noi sora Mariei si cu ocazia asta am revazut si eu locurile din jurul casei.
Am luat-o agale, i-am aratat unde am stat prima oara in America, unde ne plimbam noi de se uitau toti conducatorii auto - imi place tare mult cum suna conducator auto, sa ma scuze soferii ca nu le folosesc denumirea simpla - ca la filme straine (sunt o gramada de zone in America unde daca vezi un pieton este un fenomen extrem), am intalnit oameni si personaje dragi (cu siguranta voi scrie despre personajul asta drag), am vazut cum arata un ghetou meserias (meserias pe naiba, e de-a dreptu' sinistru intre strada 1 si strada 21 din Downtown Newport News...pacat ca nu te poti opri ca sa faci poze...ar fi o chestie adevarata si unica sa va pot arata cum este acolo), am dus-o sa vada si Virginia rurala si pe cea municipala, am vizitat scurt capitala statului (pentru o incredibila expozitie Picasso), am vizitat o nava militara (inevitabil vezi asa ceva daca esti in zona), bineinteles ca am fost (uf, ca mult am mai vizitat in patru zile) si in Colonial Williamsburg si dupa ce am facut toate astea ne-am oprit si am mancat. Si cat am mai mancat!
Am tinut eu neaparat sa-i arat cat mai multe din restaurantele mele favorite si am reusit. Categoric, s-au comis excese si exagerari, am servit turceste, italieneste, nemteste, americaneste (am primit recomandari sa nu ne incurcam cu asiaticii si mancarurile lor de data asta, are destui si destule in orasul ei de resedinta), am pus [alte] kile pe mine, am baut Efes si Carlsberg si cidru de pere ca la mama lui acasa, am baut ceva vinuri si ape cu sau fara bulbuci si culori, la capitol deserturi nu am stat atat de bine (in afara de niste clatite cu gem de afinie) de data asta ca, deh, nu le-am putut face chiar pe toate.
Si da, in continuare cred ca este frumoasa si interesanta Virginia. Si nu doar Virginia...

Ziua Turcanului

Astazi este Ziua Recunostintei in America; probabil cea mai mare sarbatoare de aici. Si daca nu e cea mai mare, atunci e cel putin la acelasi nivel cu Craciunul.
No, acum ca am terminat cu clasificarile si fiind deja cu burta plina de la un early Thanksgiving pe care l-am avut aseara la niste prieteni care azi vor fi de garda si nu pot celebra sarbatoarea ca tot omu' (ne)normal am zis ca pot scrie linistit niste chestiunui legate de aceasta zi.
Unii ar spune ca in ultima zi de joi a lunii noiembrie (atunci se sarbatoreste tarasenia) lumea isi aminteste de ospatul pe care l-au avut astia, piligrimii (nu-mi vine acum traducerea in minte) si indienii localnici (aia din Asia inca nu venisera sa practice medicina in America) care stateau pe o patura si se gandeau la potentialul economico-culturalo-religioso-turstico-sialtechestiicucolasfarsit al zonei Boston si imprejurimi si vroiau ei sa se imprieteneasca precum japonezu' cu chinezu', soarecele si pisica, unguru' prost cu romanu' prost, neamtu' cu francezu' si americanu' cu mexicanu'. Si nici in ziua de azi nu se stie daca au sau n-au reusit.
Altii (rautaciosi fiind) zic ca baietii veniti de pe batranul continent in cautarea unor scopuri i-au ademenit pe bietii localnici, aflati inca in epoca de piatra si i-au imbuibat cu mancare suficient(a) pentru a le trage o mama de bataie dupa masa si a le arata cine e noul jupan pe meleagurile astea.
Oricum, treaba e complicata, are clare legaturi religioase (protestante pentru cei dornici de scandal), unii ar zice ca era un fel de Festivalu' Recoltei de pe vremuri, s-au bagat si presedinti peste stabilirea cu exactitate a datei la care o facem lata si acum mie imi pare ca toata lumea e de acord cu ce serbam: curcanul!
Sau -cum din greseala am scos prima pasarica romano-englezeasca pe gura anul trecut- turcanul. Tot poporul se gandeste cu jind de ziua asta la biata pasare, mare, coapta si moarta de la mijlocul mesei in jurul careia familia si apropiatii multumesc pentru diverse chestii intamplate mai demult sau mai recent.
Si eu cred ca e o sarbatoare chiar faina pentru ca stai tihnit si relaxat macar pentru o zi. Asta, desigur, daca stai in jurul mesei care trebuie. Sau, mai exact, daca in jurul mesei iau loc cei care trebuie.
Si pentru cei care se uita mult la filme americane: meniul de Ziua Recunostintei este destul de fad, "mancare de secol 17" cum bine-zicea Radu si consta aproape fara exceptii intr-un curcan intre 5 si 15 kile care daca nu e gatit cum trebuie este de-a dreptul atos, tare ca cizma si fara nici un gust, piure de cartofi normali si cartofi dulci, sos de merisor (daca ii pui si coaja de portocala printre altele iese chiar fain), umplutura din interiorul pasarii formata din diverse chestii pe care nu le recunosc la o prima inghititura, unii o fac total lata si cu varza de Brussel, altii o mentin conservatoare cu un fel de fasole verde, se toarna peste ce se doreste si un sos destul de ambiguu si se termina cu o strajnica placinta de dovleac, ca la mama acasa. Multa lume mai adauga o sunculita adevarata de porc, paine de diverse soiuri, mai serveste inainte vreun mic aperitiv mai mult sau mai putin vegetal, mai improvizeaza cu vreun sos, carnet sau desert mai special si in final rezultatul e acelasi: o zi placuta si o burta extra plina.
Noi vom servi azi, pe langa bucatele traditionale americane si ceva cu specific familiar: mici si sarmale. Unii ar zice ca tot un fel de mancare de secol de demult.
Si vreau sa spun ca sunt recunoscator pentru familie, pentru prietenii dragi de pretutindeni si pentru persoana (nu-i cunosc numele) care a initiat Diversity Visa Lottery.

PS Am vazut un curcan salbatic. Cica exista destul de multi in Virginia.

Toamna in Colonial Williamsburg

N-am mai pus demult poze de la noi din orasel si e pacat, ca e chiar fain Williamsburgul.
Pozele sunt facute alaltaieri, pe o vreme superba de toamna. Frumoasa toamna, de altfel, in partea asta de America.

Farul, betivii si autostopistii

Hai sa va mai povestesc din vacanta ca iarasi ascult muzicadecarenutrebe (Jean Constantin cu Mama ei de viata, Tudor Gheorghe cu Of, ce dor, ce chin, ce jale si altele asemanatoare) pe Youtube si ma apuca toate alea.
Imi vine acum in minte peripetia pe care am trait-o pentru a vedea unul dintre farurile din Cape Cod.
Citisem eu ca dinainte ca iti trebuie ceva antrenament ca sa ajungi la Race Point Lighthouse, exact unde se termina (incepe?) Cape Code dar cine sa si stea sa-i asculte pe aia care scriu ca pentru a ajunge la respectivul obiectiv iti trebuie o conditie fizica foarte buna, niste pantofi pentru umblat vechi, apa, crema de soare si voie buna suficient cat sa te tina pentru cateva ore bune de mers prin pustietate, nisip frumos, fin, nesfarsit si in care ti se afunda piciorul pana la glezna ca sa citez din memorie.
Si noi n-avem de nici unele: nici incaltaminte adecvata, nici prea multa apa si nici conditie fizica. Si n-avem nici masina de teren (aveau acces vehicule de teren cu aprobare speciala).
Am mers pe o plaja absolut superba, cu nisip in care ni se afundau picioarele si pentru care sandalele mele s-au dovedit total ineficiente lucru pentru care, de altfel, le-am abandonat in niste tufe. Am trecut si pe langa niste betivi simpatici pe care i-am intrebat ca "departe-i faru'? " intrebare la care ei ne-au privit ca pe niste nebuni si au zis ca e imposibil de ajuns pe jos la el in mai putin de trei ore si s-au oferit sa ne duca ei (repet, erau rupt de beti), cu masina, pana la farul ala pe care deja incepeam sa nu-l mai plac. Si instinctul meu de conservare a zis ca nu si am luat-o voiniceste, eu descult si oarecum increzator ca voi vedea faru' ala inainte de lasarea noptii.
Si tot mergand, mergand descult prin nisip am realizat ca talpile picioarelor s-au umplut de basici care s-au transformat in rani. Nu-mi mai pasa nici de plaja absolut fantastica, nici de oceanul cu apa turcoaz, nici de natura salbatica, nici de pustietate, nici de far.
Partea proasta era ca ne aflam la mijlocul distantei dintre obiectivul final si civilizatie (citeste masina noastra).
Si, ca prin vis, am vazut o masina venind pe plaja si cu ultimele puteri am facut ce stiam eu sa fac de acasa: autostopul! Si a oprit si un cetatean simpatic, anti-imperialist, profesor de istorie, ne-a facut loc peste undite si bagaje si ne-a dus pana la Race Point Lighthouse unde ne-a debarcat, ne-a urat drum bun inapoi si s-a tot dus in treaba lui.
Bucurosi nevoie mare ca ne-am indeplinit sarcina de serviciu si disperati la gandul celor doua-trei-o mie de ore pe care trebuia sa le facem inapoi (va mai amintiti de picioarele mele desculte si ranite?...Maria a avut incaltaminte si antrenament mai bun...ea e viteaza din familie, recunosc) am apucat sa facem 5 poze farului din pustietate si numa' vad ca imi apar baietii...astia betivii...calare pe jeepul lor si nevenindu-le sa creada ca am ajuns pana acolo (i-am mintit si nu le-am spus ca cineva ne-a adus cu masina).
Oamenilor li se facuse mila de noi si au zis sa faca o fapta buna si sa nu ne lase pietoni in desert.
Va aduceti aminte ca initial nu m-am urcat in masina lor din cauze de alcoolemie la bord?
No, acum nu imi mai pasa. Mi-am facut cruce cu varful limbii si de aici a inceput adevarata aventura si nebunie in stare pura.
Repetam: erau trei barbati cam la 50 de ani, cu lazi de bere in masina, cu baxuri de tigari in gura, cu muzica data la maxim (normal, Jimmy Buffet) si mergand cu 70 de mile pe ora la 4 metri de apa oceanului. Doar de doua ori ne-am vazut moartea cu ochii (citeste inecati intr-o masina rasturnata in Oceanul Atlantic (multumiri, ketherius), pe o plaja pustie din Cape Cod, Massachusetts).
Cand au oprit prima oara ca sa-si goleasca vezicile soferul nu si-a mai amintit drumul si de beat ce era a luat-o in sens invers iar la urletele co-pasagerilor a oprit masina si a adormit instantaneu. La volan!
La urmatoarea oprire pentru golit vezici nu a mai adormit nimeni dar nici adormitul nu s-a trezit.
Si la ultima oprire inainte de destinatie, cea pentru recuperat sandale, aproape m-am intersectat cu jetul celui de-al treilea brav salvator de vieti romanesti pornite in cautarea aventurii.
Cand am ajuns la locul unde isi aveau corturile am stat un minut pe ganduri daca sa facem o poza cu ei (nu, n-am facut), mi-am facut cruce cu mana (nu, nu cu limba) si am zis ca daca nu am murit inecati in Ocean, intr-o masina cu soferi morti de beti, sper sa nici nu o mai facem.

Si-am incalecat pe-o sa si al naibii sa fiu daca a fost distractiva plimbarea cu aia.
Dar daca nu erau ei nici nu vreau sa ma gandesc ce se putea intampla.
Asadar, cei care n-aveti betivi, cumparati-va.

Aproape trei ani de America

Duminica vom sarbatori trei ani de cand am emigrat in America.
Asa suntem noi, mai speciali: nu-l sarbatorim in 14 februarie pe sfantul Valentin ci ne amintim de aniversarea noastra. Si ne mai amintim ca aceiasi data coincide cu verdictul pe care i l-au dat doctorii lui Ovidiu si inceputul sfarsitului unui om drag noua.
Daca nu mi-ati citit povestile de inceputuri le puteti gasi dand click pe multitudinea de aici care vor fi dupa cele doua puncte care urmeaza:
a. aici(1) si aici(2) sunt primele impresii (eu zic ca destul de intersante si brutal de personale daca stau sa-mi citesc ineptiile de atunci)...asta se intampla aproape imediat dupa aterizarea pe pamant american si au fost, de fapt, primele doua emailuri trimise familiei si prietenilor ingrijorati de soarta noastra;
b. amintirile de la un an de America (aniversare tare trista) sunt aici;
c. la aniversarea a doi ani se pare ca eram intr-o perioada cu extra-inspiratie, ca am scris mai multe posturi legate de amintirile de la inceputuri. Le gasiti aici(1), aici(2) si -desigur- aici(3).

Si da, zilele astea stateam melancolic pe vasul veceului si ma gandeam ca noi, oamenii, ne adaptam al naibii de repede la orice. In special la bine ar putea zice vreun mucalit!
No, pai in anii astia multe s-au schimbat, au plecat dintre noi oameni dragi, s-au nascut copii ai prietenilor din tara si care ne vor sti de flaviussimariadinamerica, am cunoscut oameni buni si de incredere pe meleagurile lui Obama, eu m-am scapat de ochelari si m-am ales cu o mica burta, Maria este tot la fel de "grasa", am mancat si baut bine, am vazut locuri si chestii faine si or mai fi fost dar nu le mai stiu acum...
A, ca mi-am adus aminte ce vroiam sa spun: mie imi place tare mult in America si chestia cu emigratul (total neprevazuta) a fost una din cele mai destepte hotarari luate si categoric neregretabila.
Si nu vom uita niciodata ca altfel ar fi fost America noastra daca Lavinia si Mihai nu ne ajutau la inceputuri.

Cat despre amintiri va las (daca vreti) sa le recititi pe cele de mai sus.
Eu doar mai tin minte primele doua zile in Virginia si dupa aia am doar franturi; gen autobuze scolare galbene, miros de prajeala si miros dulce, oameni mari, oameni relaxati, un alt fel de case si un alt fel de masini, un magazin alimentar (Food Lion-ul din imaginea de mai sus) ca prima oprire in afara aeroportului si un Walmart la miez de noapte.
Si daca tot nu imi mai amintesc momentan prea multe o sa recitesc si eu ce am scris anii trecuti.
Cu astea de mai sus fiind zise eu va doresc noapte buna si intelepciune.
Berea si cipsurile sunt din partea casei...

Revolutia, cumparaturile si dentistii

Vroiam sa scriu despre cum mi-am petrecut eu Revolutia din decembrie '89 dar nu mai scriu. Doar zic ca eram la tara si fugeam dupa oile lu' bunica-mea care erau speriate de un caine negru si dupa aia tin minte ca a venit taica-meu dupa mine ca sa ma ia la Medias si la intrare in oras era o "baricada" strajuita de cei mai golani smecheri din cartierul meu si care ne-au controlat masina in portbagaj. Dar pe cine sa mai intereseze povestile de acum 20 de ani!
Vroiam sa scriu si despre cum au facut o minirevolutie niste copii din Serbia pe motiv ca drumarii le curatau de zapada strada pe care se jucau dar nu mai scriu pentru ca pe langa partea faina, haioasa apare si o parte cu incendieri de vehicole si parinti nervosi.
Vroiam sa mai scriu si despre nebunia sezonului de Craciun sau de cumparaturi, ca tot aia e cred unii! Dar nu mai zic pentru ca, desi magazinele sunt pline, vanzarile sunt scazute si supar pe cei din retail. Poporul e mai atent la bani, cauta promotiile in draci si mai spera ca la anul va fi ca in vremurile de demult. Speranta moare ultima.
Vroiam sa scriu despre oameni care se iau pe blogurile lor de alti oameni (isi spala rufele in public, uneori e distractiv, alteori nu este) dar nu mai zic nimic pentru ca si eu o sa republic vreodata articolul ala despre un nene Scala si dupa aia iar' imi apar vorbe si injuraturi de la viitori preoti. Articol pe care am fost rugat sa-l sterg pentru ca as fi facut rau unor prieteni dragi daca l-as fi pastrat postat.
Mai vroiam sa scriu despre bucuria si stresul de a cumpara cadouri. Dar nu mai scriu ca de doua luni tot cadouri visez si tot nu le nimeresc. Reamintesc ca am fost si in Romania inainte de Craciun si avem familie mare, renumeratie dupa buget, preteni multi si dragi si unii pierduti pe drum si altii regasiti.
Mai vroiam sa scriu si despre un videoclip vazut pe yahoo cu un tip care face playback la un microfon pe care il tinea invers. Trupa era aia pe care eu o stiam la Cronica Carcotasilor, din Romania carevasazica.
Apropo de Cronica Carcotasilor...ne uitam pe net la ei si am ramas socat de cat de gras e Serban Huidu! Si cat de rasuflate (si aceleasi) sunt glumele lor! Inca se mai porcuiesc cu Oana Zavoranu!!! Asta pentru cei care au auzit de doamna respectiva, normal. Pentru cei care nu au auzit nu e nici o problema: n-au pierdut absolut nimic. Uf, am plecat de o gramada de timp din tara si exact aceleasi poante (mult spus) le au. Baieti, schimbati si voi placa ca tare mult imi placeati la un moment dat. Mi-am pierdut 20 de minute cu voi acum, sper sa va reveniti. Daca nu, lasa-ne, lasa-ne! Ca parca voi inventaserati asta, nu?!
Si mai vroiam eu sa zic si de altele dar le-am uitat.
Mai scriu doar cum a reactionat dentistul meu american cand mi-a vazut lucrarea facuta, recent, in Romania: vorbea singur si imi tot zicea Merry Christmas. Asta dupa ce i-am spus cat am platit pe ea! Estimarea lui pentru o punte cu patru elemente, cativa nervi scosi si o coroana: aproximativ zece mii de dolari (cam 1200 usd x 5coroane + 1100 x 3nervi de scos plus de restul seminte egal suma). Cat am platit eu in tara pentru exact aceiasi treaba? 800 de dolari. Sunt curios cum va reactiona la lucrarea Mariei pe care americanul a pretuit-o (pe lucrare, baietii, fara glume proaste, va rog) la aproximativ 15 mii si romanul ne-a taxat cu 2300 de dolari.

Ninge la Williamsburg!

E a patra iarna pe care o prind in Williamsburg si a patra oara cand vad zapada!
Pozele sunt facute in urma cu 10 minute si m-am grabit ca sa le fac pentru ca pana maine dimineata sunt toate sansele sa nu mai am ce poza.
Cam asa e pe aici: ninge o data pe iarna, cateva ore si se topeste super rapid zapada respectiva. Deci, o raritate si mare prilej de bucurie pentru mai toata lumea.
E faina zapada dar prefer sa merg eu la ea si nu sa vina ea la mine.

PS In urma cu cateva zile erau 25 de grade Celsius.

UPDATE: Si dupa cum ziceam, dimineata nu mai era nici urma de zapada. Doar ploaia care a spalat-o...

Colinda clopotelor

Ca iarasi m-am luat cu una alta si am uitat ca am tensiunea marita si ca traiesc intr-un loc...hm...nici nu stiu cum sa-l numesc...fain, da, asta ar fi cuvantul!
Am tras o tura scurta prin partea istorica a oraselului nostru (Williamsburg, pentru cei care au deschis radiul mai tarziu) suficient cat sa-mi clatesc ochii cu decoratiuniile de Craciun de pe toate casele si toate gardurile si ca sa-mi desfund urechiile cu colinde neaose, americane, cantate la botul calului de catre colindatori ca-n filme.
Lumea linistita si zambitoare pe strada, cu cafeaua sau orice altceva cald in paharul ala de hartie si cu aparatoare a mainii impotriva caldurii degajata de acesta, pulovere rosii purtate de cucoane care isi petrec doua seri pe saptamana la un club de carti de dragoste sudista cu un ceai in fata si cu doua bomboane mentolate pe o farfurioara.
Mai sunt doua saptamani pana la Craciun si vremea pe aici e mai ciudata decat ea insasi: ieri 25 de grade, azi 5 si maine cine stie. Muzica de sarbatoare rasuna si din pietrele false care tin loc de difuzoare (da, sunt bolovani din care se aude muzica in unele locuri), lumea cumpara si se inghesuie prin magazine parca in ciuda crizei economice si isi face planuri pentru meniul de Craciun (in mare, asemanator cu cel de Ziua Recunostintei din ce am dedus eu).
As minti daca as zice ca imi lipsesc zapezile si frigul de altadata, injunghiatul porcilor intre blocuri (pe vremuri ma trezeam in guitat de porc si in miros de carne arsa) si planurile de Craciun si de Revelion.
Treburi deosebit de importante, de altfel si cu farmec, dar nu prin partea asta de lume si fara comunitati de imigranti semnificative! De exemplu, in general, 1 ianuarie este zi lucratoare. Zi scurta, dar lucratoare! Si cu multi programati sa lucreze atunci sunand ca ii doare stomacul, capul sau orice si o sa se faca bine pana maine, dar azi nu.
Dar daca vrei sa petreci de Revelion pana in zori se rezolva si te inteleg baietii, ca esti din estul Europei si noi avem altfel de obiceiuri. Respectate de catre americani, daca le spui de ele, desigur. Daca nu le spui, ei nu stiu, ca nu-i intereseaza.

Si, ca sa fiu sincer pana la capat, mi s-a intamplat o chestie ciudata: in dimineata respectiva (duminica trecuta) m-am trezit cu o dorinta de a vedea o oaie! Ciudata chestie, recunosc. Am mers unde stiam ca voi gasi oi si am stat o jumate de ora eu uitandu-ma la ea si ea la mine!
Aveti permisiunea mea sa radeti, dar eu am avut un moment fain stand sprijinit de gard si uitandu-ma la ochii ei (lui?!).

Am facut si niste poze, poate ajuta la relaxare si la combatut stereotipul despre americanii kitchiosi.

Titlul articolului este traducerea colindei mele preferate, o puteti asculta si voi aici.

NBA, puscasii marini si revista Playboy

Nu stiu altii cum sunt, dar eu am un fel de lista -imaginara- cu chestii pe care vreau sa le fac, daca tot sunt prin zona. Una dintre ele (in primele 347) ar fi vizitarea Hawaii. Pe locul 2398 era vizionarea unui meci din NBA, problema rezolvata alataieri.
Desi vroiam initial sa merg sa-i vad pe cei de la Washington Wizards cum joca impotriva lui Lebron James si Shaquille O'Neal de la Cleveland Cavaliers, am ajuns sa-i vad pe "necunoscutii" de la Philadeplphia 76ers. Nu am fost la Cavaliers din motive simple: locurile bune costau de la 260 de dolari in sus; la astia am platit cu totul 94 (plus 30 parcarea).
Nu o sa fac aici cronica meciului, ci doar o sa-mi amintesc unele chestii pe care le consider demne de a fi redate si voua.
Ca sa nu las loc de interpretari: poate pe unii nu-i mai impresioneaza deloc unele lucruri, dar pe mine, inca, da!
De exemplu, o sosea cu 10 benzi pe sens din capitala Americii sau de oriunde (plus doua de rezerva pe mijloc), cu masini bara la bara pe fiecare banda, noaptea, feerie de lumini in miscare, vazuta de la inaltime pe mine inca ma mai impresioneaza.

Dar, sa revin la oile mele, adica meciul din sezonul regulat dintre Wizards si Sixers.
In primul rand, sala este un pic mai mare decat cea din Sibiu: 20,173 de locuri. Am mai vazut-o la concertul lui Eric Clapton, dar atunci erau sus tare locurile. Acum am fost in primele randuri, am fi putut vedea celulita majoretelor daca ar fi avut. De celulita zic, ca majorete au. Inchiriate de la Playboy, probabil... Am vrut sa fac si aici o comparatie cu majoretele de pe vremuri din Sibiu dar nu mai fac. Ale noastre sunt convins ca erau mai destepte si gateau mai bine. A, si americancele stateau la poze inainte de meci, pe culoar. Eu n-am avut aparat cu mine, mai face omul greseli, asta este.

Desigur, pe culoare, inainte de a intra in sala, mai erau tot felul de standuri cu junk-food, bere (da, se bea bere in incinta salii), ofiteri care faceau inrolari la botu' calului (nebuni astia cu armata lor), o gramada de event staff care te indrumau in caz de ratacire, lume pestrita (cu unii chiar nu ai vrea sa te intalnesti noaptea pe strada), domni de culoare, in varsta, cu palarii largi si costume a la James I Feel Good Brown, vedete pe care eu nu le stiu dar care dadeau autografe sau atrageau priviri si... gata cu atmosfera din afara salii, ca trebuie sa reintru la meci.
Pe ecranele imense atarnate de tavan era poza unui domn cu anul nasterii si data decesului: era proprietarul echipei si a salii unde eram noi (Verizon Center), Abe Pollin, care murise in dimineata meciului! Dar, ca sa fiu sincer, in afara de poza respectiva care a stat doar pana la start altceva nu a mai amintit de lucruri neplacute. Vorba aia, a lu' Queen: the show must go on. Si a mers.
Si au intrat baietii, mari ca brazii, artificii, flacari, muzica, nebunie, nu cunosteam pe nici unul, in afara de un argentinian al carui nume acum imi scapa. Aici introduc un pasaj pentru cei carora nu le place baschetul, in mod special: un meci din NBA merita vazut numai pentru atmsofera, daca nu pentru meciul in sine.
Si, ca era sa uit, or avea americanii destule bube in cap (dar macar nu sunt pesedisti) dar show ca ei habar n-am cine ar stii sa faca! Fac din rahat bici fara nici o problema si te face sa-ti si placa!
In pauzele meciului afisau pe ecrane imagini din tribuna: un nene care se juca cu proteza dentara, o tipa care croseta (asta era chiar langa noi...avea o dexteritate fantastica: baga doua pe fata, doua pe dos in timp de urmarea meciul); spectatori care dansau a la Michael; buritos aruncati in tribune de catre un sponsor; concursuri gen "pupati partenerul" ca sa vada si altii...la asta s-a ras la greu, ca era de ras.
Meciul s-a terminat 108 la 107 cu o ratare in ultima secunda a oaspetilor. Deci, eu zic ca n-a fost rau deloc. O sa mai merg, dar prima data as vrea sa vad si alt fel de sport. Poate hochei la Olimpiada din Vancouver? Probabil ca nu...

Toamna, sconcsul si ardelenii

...m-am luat cu vorba si am uitat sa mai zic de Williamsburg si imprejurimi.
Pozele pe care le afisez sunt facute ieri, intr-o zi superba de toamna, cu 25 de grade Celsius, cu plimbari in toate cele 3 atractii principale din zona: Colonial Williamsburg, Jamestowne Settlement si Yorktown (asta e cel mai departe, la 20 de minute).
Si, pe langa atractiile astea, am haladuit si pe coclauri neturistice, dar nu mi-am luat aparatul cu mine si nici nu mi s-a intamplat nimic demn de povestit. Ceea ce a fost perfect.

Si dupa aia, seara, ne-am intalnit la o cafenea cu unii de-ai nostri si am ras cum numai la faze romanesti poti sa razi. Sau sa plangi...
Imi amintesc acum doar una: un tip, care tine gaini, a plecat in concediu si i-a lasat pe unii sa i le pazeasca. Nici o problema, cu exceptia sconcsilor care le-au decimat...
Si baietii, suparati tare, au pus o cusca in care s-a prins un sconcs. Ceea ce e foarte bine. Problema a fost cand s-au gandit ei ce sa faca cu el.
V-ati gandit si voi sa-l ia si sa-l duca la o oarecare distanta de cotetele de gaini in speranta ca s-a invatat minte si ca le va lasa in pace? Nu? Nici ei...
I-au dat foc!!!
Se pare ca exista si poze cu intamplarea dar nu le-am vazut si nici nu le-as publica aici.
Da, suna sinistra intamplarea dar tipul care ne-a povestit-o era foarte comic si felul in care a prezentat grozavia nu a fost atat de noir.
Daca nu ma credeti, redau dialogul absurd:
Bai, in aia a mea, am prins un sconcs! Ce sa fac cu el?
Arde-l!
...si cica nici nu s-a gandit o secunda pana sa-i vina raspunsul asta!

Disclaimer: nu incurajez arderea animalelor vii! Dimpotriva...