Stadion municipal

Am cunoscut la un moment dat un tip al carui fecior de 4 ani era mult prea activ pentru varsta lui, nu stia ce e aia frica (de exemplu, nu cobora scarile casei intr-un mod clasic, ci incerca sa le sara direct, fara sa le atinga...si-a rupt mana doar o singura data din aceasta cauza), peretii casei (absolut toti) erau un loc propice pentru incercari artistice (inclusiv sculptura), obiectele ascutite, inflamatorii sau de oricare fel or fi fost ele erau unelte perfecte de produs groaza in orice clipa si alte "nazbatii" (ca alt cuvant mult mai potrivit nu-mi vine acum) pe care nu mai vreau sau nu mai le tin minte ca sa le impartasesc aici.

Partea dadatoare de sperante si calmari la stomac era ca respectivul monstrulet era deosebit de inteligent.

Parintii l-au dus la toti doctorii din interiorul, din exteriorul, de dedesuptul si de deasupra arcului carpatic (treaba este neaosa, reala si -sa speram- anonima), au incercat cu toate activitatile de scos suflul si consumat energia si mai mai ca-si pierdeau speranta si bruma de nervi pe care o mai aveau.

Asa ca l-au dus la atletism si dupa doua ture si jumatate de stadion municipal sibian au fost nevoiti sa-l opreasca fortat, inainte de ai exploda ceva in el din cauze de efort, pentru ca daca nu ar fi fost oprit el n-ar fi facut-o, ca nu avea setata senzatia de oboseala, surmenare sau cum s-o mai fi numind o chestie care nu te lasa sa-ti dai seama cand iti depasesti cu mult limitele.

Bineinteles ca e greu de crezut, dar intr-o incercare disperata au incercat cu un sport care iti consuma energia fizica in ultimul hal: sahul!

Copilul e marisor acum, e un campion la sah perfect normal (daca o fi existand asa ceva) si nu-si mai iroseste aiurea energia alergand de nebun pe toate stadioanele lasate in paragina.

Despre Chicago

Au trecut deja multe luni (si anotimpuri) de cand am fost in Chicago ca sa intalnim oameni faini tare, sa mancam bine si sa admiram o ploaie adevarata, care a tinut patru zile si patru nopti si... tot n-am reusit sa scriu macar un rand despre treaba asta.

De vizitat nu mai stiu ce am vizitat (nu, nu am urcat pe nici un zgarie-nori pentru ca v-am zis ca ploua si vedeam norii si de la nivelul strazii deci nu era nevoie sa ne urcam la mama naibii si sa platim bilet pe deasupra), nu am apucat sa vad nici macar vreun far, nu ne-am tras in poza cu bobul (boaba?) de fasole (in schimb, am vazut oglindita in ea luminile chicagoiene la ceas de noapte aproape senina), am cam tremurat de frig la inceput de vara, am injurat uneori si traficul, am apreciat si binefacerile unui metrou ca lumea dar impresiile mele despre Chicago le pot rezuma foarte scurt: Amalia's family, Dona's family, Ionela, bufetul polonez (un concept ireal pentru cineva care nu locuieste intr-o zona cu imigranti), muntele (ca sa nu zic a huge display of) de eugenia Dobrogea de la supermarket, cofetarie ca in Mediasul ante-revolutionar, vinul romanesc prost, dulce si ieftin, socata Aurora la $1.99 sticla de doi litri, parada seaca de Memorial Day, South Side vazut din mersul masinii, templu Bahá'í cu pliante in limba romana, aer de Europa rasariteana, culori indiene, miros de fabrici si uzine, limba engleza aproape inexistenta si downtown cosmopolit.

De fapt, nu am apucat sa vedem mare lucru din Chicago in excursia din luna mai si stiu ca vom mai merge acolo.

Initial vroiam sa scriu un post de multumire pentru atentia care ne-a fost aratata (chiar nu sunt bun la multumit si -mai ales- la raspunsuri prompte) si sa povestesc cum au decurs vizitele noastre la supermarket sau la cofetarie dar mi-e si acum putin rusine de cele 7 prajituri consumate la botul calului sau de cosul plin -printre altele- cu 30 de pungi a cate 10 eugenii fiecare.

Stiti ce a fost curios: chit ca vremea a fost de cacat (ma scuzati, dar asa a fost) sau ca drumul la dus a fost infernal noua ne-a picat tare bine vizita in the Windy City.

Ne-am simtit rasfatati cum n-am mai fost demult si speram (si vrem) sa intoarcem favorul cat mai curand, da?

No, cam asta vroiam sa spun inca de acum cateva luni dar nu am facut-o pana acum: saru-mana pentru ospitalitate si a fost tare fain ca ne-am vazut in carne si oase.

Uf, mult mi-a luat sa scriu.

Imagini de nesters*

*Daca tot vorbeam de copiat am zis sa ma inspir si eu din rubrica Indelible Images din Smithsonian Magazine si din cand in cand sa-mi amintesc contextul in care a fost facuta vreo poza importanta pentru mine.

Azi ma uitam la niste poze din Romania si am ajuns la poza asta facuta in urma cu (exact) 4 ani, la un ultim gratar cu prietenii, inainte de plecarea noastra inspre America.
Nu stiu pentru ce erau banii intinsi de catre Alexandru lui Ovidiu, asta nu-mi amintesc.
Imi amintesc doar vremea primavaratica din ziua aia de la Curmatura (nu departe de Sibiu, intre Rasinari si Paltinis), momentele de neuitat petrecute cu oameni dragi si pe care nu credeam atunci sa nu-i mai vad niciodata (da, Ovidiu a murit la un an dupa plecarea noastra si asta este ultima oara cand l-am vazut), mancarea multa si carnoasa, facuta pe gratar de electrozi si gust de lemn ars.
Imi amintesc si cum am ras pana m-a durut burta la un joc de mima de neuitat, cum am facut poze cu totii in timp ce Alex isi cauta semnintele pierdute din buzunarul gecii la o miscare mai brusca.
Au trecut doar (doar?) patru ani de atunci si imi pare (imi pare?) ca atat de multe s-au schimbat, atat de mult ne-am schimbat.
Daca cineva isi aminteste altele de atunci este binevenit sa le impartaseasca aici.

Savarina, Amandina si ai nostri

Nu tin minte sa mai fi scris demult despre "succesuri", cariere si afaceri reusite, bucurii -pe scurt, de lucruri de bine- ale apropiatilor nostri din tara, din America si de oriunde. Poate ar fi timpul sa ma (mai) laud cu ei, de ce nu, pentru ca am destule exemple de bine si cu care eu ma pot mandri cu sinceritate si cu drag.
De exemplu, azi ma laud cu prajiturile Laviniei Oana, care sunt super aratoase si super gustoase. Eu zic sa ma credeti pe cuvant si din ceea ce se vede din poze ca Lavinia face un lucru deosebit si deloc usor.
Si da, face torturi si la comanda pentru cei dornici de un desert special si unic dar despre asta putem vorbi altadata. Acum doar vreau sa scriu de bine de prietena noastra Lavinia, care zilele astea a organizat un cake tasting party la care au participat vreo 25 de persoane, unde s-au servit 8 torturi faine tare cu nume precum Savarina Cake, Vera Cake, Elena Cake, Deluxe Cake, Amandina Cake, Red Cherry Cake, Tiramisu si Apple Cake.
Eu zic ca merita felicitari pentru ceea ce i-a iesit.
No, eu cu atat m-am laudat astazi.

2010

Eva, Stefan, Darius, Iustin, Anisia, Miruna, Lucas, Marvin, Aran, Joyce, Jason, Iuliana, Irina, Marco, Laura, Amelia, Marius.
Ei sunt viitorul si noi pe langa ei, pai nu?

La multi ani si sa ne vedem, auzim si citim cu bine la anu'!

Diferente de atitudine

Eu sunt ala in tricou cu dungi si care pare tare chinuit...
In dreapta mea se amuza Florin iar in spate se amuza si mai tare Radu.
Daca am supravietuit si la asta tot nu-i chiar asa de rau...
Poza este facuta intr-un carusel (cred ca asa-i zice) din Busch Garden Europe...unul dintre cele mai mari parcuri de distractii din lume, cica.
O sa revin cu amanunte de la fata locului. Acum merg sa ma asez ca inca sunt ametit si ma dor toate.
Si da, nu-i de mine datul in roller coastere, recunosc.

Eva

Nici nu stiu ce sa scriu despre Eva!
O sa ma gandesc si o sa scriu.
De fapt, o sa-i iau un interviu!
Sa fiti pe faza.

Picnic cu romani in Hampton Roads

Am fost la picnic de romani! Prima oara de cand suntem in America...
Tarasenia s-a produs undeva, intr-un parc din Virginia Beach. Pentru cat de "numeroasa" este comunitatea romaneasca de aici participarea a fost mai mult decat decenta...
Stiti cum se zice ca deh, romanii e nashpa, io nu vreau sa am de-a face cu romani, ca cacat, ca nu stim care suntem mai buni sau mai rai decat aialalti, ca har, ca mar, io nu ma cobor la prapaditii aia, ca e barfitori si manelisti, ca put, ca-s curve, ca nu stiu ce...
Ei, bine, a fost mai mult decat bine la picnicul asta!
Am mancat (bineinteles), am jucat fotbal normal, fotbal american, am povestit, am mancat, am mai jucat un pic de fotbal si am invatat (oarecum) sa arunc corect o minge de fotbal american. Pare simplu, dar nu e! Si dupa aia am incercat sa mai mananc...
Si a ramas ca urmatorul picnic sa-l organizez eu, in Williamsburg sau Newport News.
In caz ca sunteti interesati...

Lakeisha

Este o colega la mine la munca care imi pare ca seamana cu Mowgli din Cartea Junglei: mica, super neagra, slaba, cu varul incalcit si cu o privire de om haituit.
Adevarul e ca a fost haituita: maica-sa si taica-sau au murit cand era mica, a crescut pe strazile din Norfolk si a ajuns la 20 de ani vai de capu' ei, dar de intarziat sau lipsit la munca nu a facut-o niciodata si nici nu stiu sa-i fi facut cuiva rau!
O, Doamne, si ii merge gura ca la o moara stricata...vorbeste intr-una despre orice, indiferent daca o asculti sau nu!
Marti seara am cam strigat la ea ca ma innebuneste cu melitza ei, miercuri seara am vazut-o intamplator si joi...
Hm, joi nu am vazut-o, desi mi-ar fi placut sa o vad.

De fapt, nu o sa o mai vad si aud pe Lakeisha (numele ei) pentru ca a murit. Da, a murit la 20 de ani calcata de doua masini.
Toti suntem tristi la munca pentru ca a murit cel mai nevinovat suflet de acolo.
Da, a murit un copil necajit, orfan, sarac, singur, vorbaret si inocent, futu-i...

S-a nascut Miruna Ropotin...iuppiiii!

No, asa. Sa inceapa anul cu o veste buna!
Fetita bunilor nostri prieteni (Ropotinii) s-a nascut azi la ora 14 si ceva, 11 ianuarie si noi ne bucuram pentru ei si ne intristam ca nu suntem acolo ca sa le vedem fericirea. Dar, din pricini de tehnici avansate...aparate foto/video digitale, internet si altele...suntem in masura sa vedem copilasul la nici 10 ore dupa ce s-a nascut. Probabil ca de fericire Alex (tatal fetei) a trimis si niste poze mai intime cu Roxana (si Miruna) dar eu voi posta una decenta, ca sa nu mi-o urc pe olteanca (Roxana) in cap, nu de altceva...
Sa va traiasca si sa fiti sanatosi cu totii, Ropotinilor!

Pentru cei de acasa

Prima postare din 2009 este dedicata in intregime familiei si prietenilor dragi de acasa si din Canada, carora le spun ca mi-e dor de ei, in caz ca isi faceau probleme ca nu imi este!
Si gandul meu este, in primul rand, la cei pe care nu mai sunt acum alaturi de noi: mama Lenuta, Ovidiu, bunicul Mariei si Puishorul.
Sa avem cu totii un an normal, sper eu.