Friday, October 28, 2011

Stadion municipal

Am cunoscut la un moment dat un tip al carui fecior de 4 ani era mult prea activ pentru varsta lui, nu stia ce e aia frica (de exemplu, nu cobora scarile casei intr-un mod clasic, ci incerca sa le sara direct, fara sa le atinga...si-a rupt mana doar o singura data din aceasta cauza), peretii casei (absolut toti) erau un loc propice pentru incercari artistice (inclusiv sculptura), obiectele ascutite, inflamatorii sau de oricare fel or fi fost ele erau unelte perfecte de produs groaza in orice clipa si alte "nazbatii" (ca alt cuvant mult mai potrivit nu-mi vine acum) pe care nu mai vreau sau nu mai le tin minte ca sa le impartasesc aici.
Partea dadatoare de sperante si calmari la stomac era ca respectivul monstrulet era deosebit de inteligent.
Parintii l-au dus la toti doctorii din interiorul, din exteriorul, de dedesuptul si de deasupra arcului carpatic (treaba este neaosa, reala si -sa speram- anonima), au incercat cu toate activitatile de scos suflul si consumat energia si mai mai ca-si pierdeau speranta si bruma de nervi pe care o mai aveau.
Asa ca l-au dus la atletism si dupa doua ture si jumatate de stadion municipal sibian au fost nevoiti sa-l opreasca fortat, inainte de ai exploda ceva in el din cauze de efort, pentru ca daca nu ar fi fost oprit el n-ar fi facut-o, ca nu avea setata senzatia de oboseala, surmenare sau cum s-o mai fi numind o chestie care nu te lasa sa-ti dai seama cand iti depasesti cu mult limitele.
Bineinteles ca e greu de crezut, dar intr-o incercare disperata au incercat cu un sport care iti consuma energia fizica in ultimul hal: sahul!
Copilul e marisor acum, e un campion la sah perfect normal (daca o fi existand asa ceva) si nu-si mai iroseste aiurea energia alergand de nebun pe toate stadioanele lasate in paragina.

Sunday, October 23, 2011

Chinejii, engleza si fast-foodu'

Zilele trecute am mers cu un coleg sa iau pranzul la un asa-zis restaurant chinezesc: $4.50 o portie mult prea mare de orez cu pui cu susan si un egg-roll eu, taitei lo-mein cu ceva urme de carne de porc si legume el, un suc la cutie 80 de centi (dar daca vrei poti sa schimbi rolu' ala pe un suc), un pahar cu apa de la robinet cu gheata de la congelator e pe gratis, un ceai e un dolar, bere nu servesc ca nu au licenta sa vanda alcool...
De altfel, in oraselul nostru sunt o gramada de locuri dintr-astea, unde un pranz este in jur de cinci dolari si cu ganduri gratis (nu gratuite) de genul cepanameafolosescastiainmancaredeeasademulta,ieftinasiproasta?; unde limba engleza si aerul conditionat sunt foarte optionale, unde cele 5 mese si scaune casabile au trecut de proba timpului, unde calendarele chinezesti atarnate pe pereti imi amintesc de acelasi stil de calendar de pe peretii familiei Popa de pe strada Milcov, unde carnea de pui are gust al naibii de asemanator cu cea de porc sau cu hartia ambalajului de orez, unde tacamurile de plastic chinezesc si neambalate in nimic sunt expuse intr-un container incert la aer si te fac sa regreti ca nu stii sa manaci cu betisoarele lor de bambus ambalate individual in hartie si unde sosurile (soia, rata fara rata, mustar etc.) vin in ambalje micute, care imi amintesc de sampoanele comuniste gen-pernita (vi le mai amintiti?).
Dar cand iti umpli burta pe mai nimic treci cu vederea toate neajunsurile si speri ca toata mancarea a fost prajita sau fiarta la cele mai inalte temperaturi. Ca sa moara microbii...
Dar nu de calitatea mancarii si ambientul carciumelor gen Top China, China House si toate treburile asiatice vroiam sa spun. Ce vroiam sa impartasesc cu voi era o faza tragic-comica.
Dintre toti cei care lucrau in restaurantul ala doar o persoana stia sa vorbeasca limba engleza. Si respectivul cetatean avea maxim 12 ani, o voce rastita si cel putin 40 de kilograme in plus (nu, nu toti asiaticii din America sunt slabi, doar majoritatea). El era singurul care lua comenzile telefonice (cele la fata locului erau simplu de luat: aratai cu degetul pe meniu ce doresti, limbaj universal), cu el te intelegeai daca doreai orez maro in loc de orez alb (nu, nu aveau orez maro). Un personaj esential tanarul cu pricina la ora si in locul respectiv.
Problema majora a aparut cand a fost nevoit sa foloseasca toaleta si telefonul tocmai atunci si-a gasit sa sune. Sa o vedeti atunci pe tanti chinezoaica cum fugea cu telefonul in mana prin carciuma si cum mai batea ea in usa veceului ca sa iasa copliu' si sa raspunda.
Si a iesit, ridicandu-si cu o mana nadragii si cu ailalta tinand telefonul. Nu cred ca a apucat sa se spele pe maini; i-am sugerat, de altfel, sa o faca.