Stefanel Minune

Ascultam eu la radio o melodie faina -Superstition- si m-am gandit ca pe domnul care canta il cheama, de fapt, Stefanel Minune!!! Na, ce, numai noi sa avem copii sau adreini minuni?!
Au si ai lor minunatii lor.
Stevie Wonder, de exemplu...

Cum am intalnit primii romani in America!

Tin sa precizez inca de la inceput ca in partea asta de Virginie unde stam noi nu prea exista multi romani, nici vorba de "comunitate romaneasca". Si tin sa mai precizez ca (na, cum evit acum cacofonia?) cei mai buni prieteni ai nostri in America sunt...exact, romani...pentru a nu se lasa loc de comentarii inutile pe teme variate. Sunt si alte natii incluse in categoria de "pretini si amici", dar the best si the most trustful sunt ai nostri! Acum ca am lamurit care-i treaba cu gradul cel mai ridicat de prietenie pe plai american sa va povestesc cum am intalnit primii romani aici, in America. Bineinteles, alti romani in afara familiei Oana si prietenilor lor (nu multi si pe care i-am vazut o data sau de doua ori chiar la inceputuri), gazda nostra la inceputul "aventurii noastre Americane"...

Deci cum ziceam, eram cu Maria la Wal Mart (am putea spune, ca tot romanu')...dupa vreo 4-5 luni de la venire...si deodata aud ceva mai mult decat placut auzului...da, era chiar ea, Limba Romana! Pentru prima data auzita "pe strada", intamplator. Ce sa mai...pe bune...mi-au dat lacrimile, mie, ala pe care nu-l intereseaza in mod special patriotismul neaos! Nevasta, romani, hai sa fugim inspre ei ca sa ne pupam si imbratisam si intrebamdecateinlunasiinstele! Sa nu exageram...
Deci, cum ziceam, eram in Wal Mart in Williamsburg, Virginia, dupa 4-5 luni in America si am auzit prima oara voce de roman.
Erau niste studenti veniti cu Work and Travel...se certau pentru 5o de centi..."da, tu, banii aia", "da' pleaca, mai, de aici, ca atata a fost, nu te insel", "du-te tu in @{}&#!! mea, ca minti"...
E drept ca dupa ce am auzit exact ce se vorbea in limba romana mi-au trecut lacrimile, dar emotionat si bucuros tot am fost.
De atunci am intalnit ceva romani "intamplator" si cu majoritatea macar m-am salutat si am schimbat cateva cuvinte.

Exista si doua exemple putin mai amare: Maria a auzit vorbind pe una in romaneste si i-a dat un "Buna ziua" si aia s-a uitat la consoarta mea urat si i-a spus in romaneste (sic!) ca "io nu vreau sa am de-a face cu romani"! Maria i-s raspuns-in engleza- sa aibe o zi buna. Eu poate ii raspundeam in romana...
Am intalnit si eu o familie...vorbeau in romana intr-un magazin, eram umar langa umar cautand acelasi lucru pe raft (lapte) si am auzit-o pe ea spundu-i sotului "Nicule, de care sa luam...cu 2% grasime sau Vitamin D?"...Eu i-am zis (da, la fel ca Maria) "buna ziua"...ea mi-a raspuns surprinsa la salut si i-a zis barbatului ei "Nicule, el e roman!"... Nicu s-a facut ca nu aude si a plecat brusc din magazin spunandu-i asteia (in engleza, cu easter european accent) "hai, fai, sa plecam de aici"...
E, noi toti suntem frustrati, am putea zice...Dar nici chiar asa!
Putin respect pentru limba noastra-i o comoara. Parerea mea...

O, rahat, am uitat...am mintit! Prima oara am intalnit niste romani chiar a doua zi dupa venire. Eram la Mihai si au venit doi tipi (originari din Cluj) cu ceva treaba pe la el si am stat un pic de vorba. Sper ca nu am uitat prea mult de acum doi ani dar cam asa s-a desfasurat dialogul:

Ala inalt, catre mine: "Fra, cum ai ajuns aici?"
Eu: "Ieri, cu avionul, cu loteria, probabil noroc"...
Ala inalt: "Sa-mi bag %$#@*& ce noroc au unii, io-s aici de 6 ani, nu am acte si nu pot merge sa o vad pe maica-mea; ce n-as da sa pot merge, dar daca ies nu ma mai intorc";
Ala mic si gras, catre ala inalt, dupa ce de abia mi-a raspuns la salut: "Bai &%$#%@ lasa ca si daca ai acte e scump sa meri in tara, ce &$%$# mea, crezi ca daca castigi la loterie gata-i, te-ai scos?!";
Ala mic si gras, catre mine: "Nu e asa de usor in America, nu toti se scot aici, baga-mi-as %$#@";
Eu: nimic, taceam din gura, oarecum surprins.
Ala inalt, catre mine: "Fra, iti place fotbalul, ca avem echipa de romani si marocani, jucam in fiecare miercuri seara, rupem tot";
Eu: "Da";
Ala mic si gras: "E cam slow in restaurante acum si e greu sa gasesti ceva de lucru pana la vara";
Eu: "Pai inca nu stiu care-i treaba, stai sa ma dezmeticesc, si apoi gasim si de lucru, sper";
Ala inalt: "Fra, sa-mi bag %$#*$ trebe sa ma pish";
Eu: "Du-te in casa, la baie";
Ala inalt: "Cacat, ma duc in fundu curtii, ma pis pe gard";
Ala mic si gras: "Bai, in $#^&$ mea, tot aiurea te gaseste si pe tine pisarea asta";
Ala inalt: Sa-mi sugi @{}&#!! "...si s-a dus sa se pise pe gardul lui Mihai!

Dupa aia au plecat amandoi, ca Mihai a sunat ca intarzie si sa nu-l astepte...

Buna dimineata

Azi de dimineata m-a trezit "radioul cu ceas" pe o melodie a celor de la Ace of Base. Rahat, au ajuns astia "clasici"(era un post de classic hits) si sa ma si binedispuna la gandul anilor trecuti?! Intelegeti, Ace of Base cu piesa The Sign sa ma binedispuna? Pai mie chiar nu-mi placeau deloc baietii si fetele astea!
Ce chestie si cu trecerea anilor...
De bucurie ne-am luat doua bilete la Eric Clapton, in iunie, in DC si ne-am reinoit asigurarea la masina...410 dolari pe 6 luni...dupa ce am negociat cu aia de la geico de la aproape 500!
A, si am fost aproape sa luam bilete la Elton John cu Billy Ocean dar, desigur, nu mai erau.

Deci, saptamana placuta sa avem cu totii. Nu?

Dupa ce se recunoaste un roman in afara Romaniei?

Vin si eu si "fac" o intrebare: Dupa ce se recunoaste un roman (romanca) in afara Romaniei?
...as putea mentiona: in afara gecii de piele!?

PS Si eu am geaca de piele, normal.

Asa ceva nu exista!

Nu stiu cum sa va explic dar eu inca ma mai minunez cand vad ce poate naste mintea "inventatorilor" nu neparat americani!
Am vazut ieri unealta de facut bulgari de zapada; nici mai mult, nici mai putin...Frumos ambalte (ca erau doua, normal, ca nu te bati cu bulgari de unul singur, sper eu) intr-o cutie cu maner, ca aia de scule.
Parca ma si vad copil pe dealurile din Medias cum mergeam io cu respectiva masinarie in mana la bataia traditionala cu bulgari de zapada!!!
Va puteti imagina "panorama cu copii" facand bulgari de zapda in varianta asta?! Eu nu...
Nici macar nu era scumpa...5 dolari setul...ieftin ca braga.
Hai ca asta imi pare din ciclul "Asa ceva nu exista" in mod clar.
A, plus ca in partea asta de Virginie (Hampton Roads) unde am vazut-o nu ninge mai niciodata. De exemplu, anul asta nu a nins absolut deloc...n-am vazut zapada...nici nu stiu daca e de bine sau de rau, pana la urma! Deci, destul de utila.
Eventual, o poti folosi la facut bulgari din cutiile cu inghetata ...
Uf, ca parca nici macar nu e funny unealta asta...sa nu simti tu bulgarele ala cand il framanti intre palmele inghetat-transpirate de copil fara griji?
E, ce fain era pe vremea noastra...am putea zice...fara atatea masinarii de 5 dolari, ca sa nu zic de doi lei.

PS Poza nu e facuta de mine ca nu-mi place sa pozez in interiorul magazinelor desi, cateodata, mama, ce de as mai avea de pozat...

Suparare

M-am suparat cand am vazut pe blogul unui tip emigrant din Canada o lista cu bloguri romanesti ale romanilor din diaspora.
Normal, pe mine nu m-a gasit prin blogosfera asta mare ca sa ma bage in seama. Sincer, nu imi e de pusul pe lista aia cat de comentariile lui (interesante) care au insotit fiecare link.
E, poate nu ma place...SI eu care credeam ca sunt un "simpatic"!

Mancarea traditionala romaneasca

In urma sondajului de pe blogul asta...la care au raspuns 50 cei mai de treaba oameni pentru ca au vizitat blogul meu...a reiesit un talmes balmes, cu sarmalele situate in fruntea listei, la mare lupta cu alte mancaruri clar, traditional romanesti! Nu autentice, "inventate" in Romania, dar TRADITIONALE, ROMANESTI, CA LA MAMA ACASA!
Daca intrebam de bucate autentice, de la noi, din Romania era alta mancare de peste. Eu m-as risca sa zic ca mai nimic nu e "nascut" in Romania, ci importat si imbunatatit (cred)... Dar mai conteaza? Important e ca avem, nu de unde...

Am avut invitati la masa un cuplu care ne-au "solicitat" sa manace ceva traditional romanesc. Am pregatit o ciorba de fasole (fara ceapa), muschi de porc si mici la gratar (cu mujdei+mustar+ardei copti+salata de rosii si castraveti cu branza Feta) cu garnitura de cartofi taranesti. Le-a placut, a fost simplu de facut si destul de romanesc. Am avut si desert, o prajitura de casa, reteta de-a lui maica-mea, super buna.
Faza e ca sunt anuntati si altii si nu mai am chef de gatit romaneste! Oare se prind astia ca pastele nu-s cu specific neaos?!

PS Poza nu are legatura prea mare cu textul, este una din putinele poze cu mancare pe care le-am gasit...

Chelner, un pahar de optimism!

Cine zice (scrie) si ceva optimist pentru ca in ultima vreme pare ca s-au cam inecat corabiile la prea multa lume!?
Haideti, curaj, ca nu e dracul atat de negru! Sper...

PS In poza e cerul Virginiei...asta pot zice ca ma face optimist!
A se ignora copacii desfrunziti...asa sunt ei, in februarie. Dar si dupa ce da primavara pe ei...atunci sa te tii verdeata.

Inceputuri...

Da, revenim cu noi amanunte de pe frontul...asta, aeroportul din Philadelphia. Cum ziceam, dupa ce ne-au rezolvat fara nici cea mai mica problema aia de la Imigrari ne-am trezit....exact...unde ne-am trezit?! Ca noi nu vroiam sa ne trezim ci vroiam sa plecam odata, naibii, din aeroport, ca doar nu eram ala din "The Terminal" ca sa ne facem viata prin aeroport!
Asa ca am mers la prima tanti pe care am vazut-o in spatele unui ghiseu si cu zambetul mare pe fete am incercat sa vedem care-i treaba cu noi. Foarte amabila, tanti, a zis ca i s-a terminat tura si a plecat, lasandu-ne cu ochii in ceata si in fata unui ghiseu gol. E, asa o fi in America, am zis...hai sa incercam la tanti aia mare ca sigur ne ajuta ea! Nu, nu ne-a ajutat prea mult, a zis sa revenim mai incolo ca inca nimeni nu stie nimic. Ma intelegeti cum imi venea mie sa ma urc peste ghiseu sa-i explic indeaproape ca noi vrem sa stim cum si cu ce sa plecam de acolo!?
Bineinteles, engleza mea la nervi era (si mai este) destul de controversata si partial inteligibila. Dar oricum mi se citeste pe fata ce vreau sa spun, nu asta e problema...
Pe bune, ne-am invartit pe acolo doua ore timp in care nu am rezolvat mai nimic. Sincer chiar nici nu-mi mai amintesc cand si cum am rezolvat-o...intr-un final ni s-a spus ca poate vom putea pleca a doua zi si sa stam linistiti si sa luam un loc confortabil pe podea, ca scaune nu mai erau. A, si ne-au dat un fel de staniol enorm cu care sa ne acoperim!
Da, da, stiu, dupa razboi multi viteji se pot arata si sa zica sa fi mers la un hotel, restaurant si un strip club! Fratilor, eram aterizati in America, nu mai fusesem intr-un aeroport in viata noastra, nu stiam NIMIC din ce implica experienta de a ti se anula zborul! Plus ca banii nostri extrem de limitati (cred ca nici 2500 de dolari...aia multi au fost doar imprumutati pe o perioada scurta) nu erau destinati hotelurilor! Si faza nasoala era ca restaurantele s-au inchis pana ne-am clarificat cat de cat situatia si foamea rodea al naibii...
Mai tin minte ca am dormit pe jos... de la oboseala drumului putea sa fie si trotuarul de afara, nu mai conta... nu inainte de a debita catre nevasta marea (si potential periculoasa) ineptie de a vizita Downtownul Philadelphiei la miezul noptii...ca am vazut io in filme ca e cool!
Ca o mica divagare de la subiect fac precizarea ca Philadelphia este unul dintre cele mai periculoase locuri din America...uneori chiar si in miezul zilei, noaptea nu ai ce cauta pe jos fara ati risca viata. Era si culmea, nici sa nu ajungem bine in America si sa o si punem de mamaliga! Dar, Doamne multam, eu am nevasta preventiva si a zis ca e rupta de obosela, plimbari nocturne imi trebuie mie?!

Da, am uitat sa zic de primele impresii. Astea nu cred ca o sa le uit vreodata: mirosul dulceag (acum cred ca stiu de la ce vine...de la uscatorul de haine...atunci nu stiam ce e aia); mirosul de fast food din aeroport, oamenii agitati si relaxati in acelasi timp, cu zambetul (fals sau sincer, dar conteaza?!) pe fata, "complexitatea rasiala" (sic!) si curul si gura mare ale negreselor si nu numai!

A trecut si noaptea aia cumva si am reusit sa plecam intr-un final nu inainte de a trece cu avionul printr-o "spalatorie auto" imensa...pentru a-l improsca cu un lichid pentru dezghet!
Zborul de la Philadelphia la Norfolk a fost scurt, fara probleme si - de bucurie, de oboseala si de nesfarsita curba pe care o facea avionul ca sa aterizeze, am dat un pic la rate. Eu, ala, curajosul!

Desigur ca bagajele nu au ajuns o data cu noi...au venit dupa o zi sau doua la usa casei lui Mihai...si uita-ne ajunsi cu mana-n...asta, cu mai nimic la noi, obositi, "confuji", intrebatori, curiosi de ceea ce ne va astepta de acum (atunci) incolo.

Si de atunci ne-au tot asteptat chestii...majoritatea pozitive..numai bine ca sa ne placa America in continuare.
A, si nu a existat un prea mare soc cultural pentru noi, nu ne-a luat mai mult de cateva saptamani sa ne adaptam, nu ne-a produs ulcer dorul de casa, nu am murit de foame, nu ne-am obezoizat sau inculturalizat (sper)...
Am avut norocul sa intalnim (atunci si acum) oameni de calitate care ne-au fost (si ne sunt) aproape, am avut (avem) joburi OK, sanatosi am cam fost, ne mai apuca una alta, ca pe tot omul, traim normal, daca asa ceva exista!
M-as risca sa zic ca ni s-a potrivit ca o manusa America asta!
Si familia si prietenii de acasa sunt in povestile/emailurile/messengerulile/telefoanele (mai rar) noastre si daca si ei ar fi fost aici atunci chiar era "America ca-n filme"...

Si pentru ca pe blogul asta scriu doar eu...pot sa zic si de ce imi este cu adevarat bine in America...sau oriunde! Pentru ca Maria ma suporta asa cum sunt si ca este mereu langa mine. Cu asta m-am si scos de Sfantul ala de sambata, sper eu...

PS Primele mele postari de pe pamant american le gasiti aici...nu le-am citit inainte de a scrie "memoriile" astea de dupa doi ani...probabil seamana foarte mult cu cele de atunci...specific ca acelea au fost primele emailuri trimise atunci acasa, la cald:
"In drum spre America" si "Primele impresii"

Drumul inspre America

Gata, de acum incerc sa-mi amintesc chestii intamplate cu foarte putin timp inaintea plecarii inspre America, drumul si eventual, primele impresii...Am scris si atunci un email prietenilor (ulterior pus si pe blog) cu primele impresii...o sa incerc sa nu-l citesc ca sa vad ce-mi mai amintesc dupa doi ani...

Asa, ultima saptamana dinaintea plecarii: lista (la propriu) cu cine ne vedem, ce ne mai trebuie sa luam cu noi si cautat ceva informatii despre locul unde mergem: Newport News, Virginia. Inclusiv numele primarului il stiam, numar de populatie, clima, tot stiam, cu exceptia chestilor utile, bineinteles... Ca de exemplu, rata criminalitatii foarte mare...bine ca nu am stiu dinainte asta, ca poate ne speriam, oarecum, degeaba.
Deci, cum ziceam, vizite peste vizite (innebuneam ca nu avem timp de facut bagaje si totul se desfasura pe fuga...aviz amatorilor de emigrat...incepeti cu doua luni inainte vizitele...si dupa aia reluati-le in ultima saptamana...ca sa va para America un loc linistit, nu de alta), un ultim gratar la Curmatura Sibiului, regrete, ceva lacrimi si...eram in avion!
Mai exact, in primul avion pe ziua respectiva...cel de la Sibiu la Timisoara. Mari peripetii nu au fost cu asta, in afara ca una bucata tanti din aeroportul Sibiu habar nu avea pe ce lume este si incerca sa ne taxeze extra pentru ca aveam bagaj voluminos. Greu al naibii, nervi, amenintari, si pana la urma o rezolvare a dificilei probleme: n-a fost sigura ca e cum zice ea si a mers pe mana mea, fara sa ma incaseze.
Gata, prima oara cu avionul si cu Maria lesinata de frica langa mine...ajungem in Timisoara in juma' de ora...totul bine si frumos...zambete atunci cand un nene nu intelegea in ruptul capului ca nu se poate urca la bordul "aeronavei" cu ditamai sticla de platic de doi litri alimentata pana la refuz cu "pai cum sa las bunatatea asta de tuica de pruna, o iau cu mine in avion"...citat din memorie...oricum, parlamentarile au durat 10 minute, cascadorii rasului pe gratis, s-ar putea spune.
Si, dupa nici doua ore de intarziere iata-ne in avionul de Munchen, al doilea pe ziua respectiva! Bineinteles, avionul era putin stricat, nici o problema, intr-o jumatate de ora a fost rezolvat si autobuzul zburator al Carpatair a luat-o catinel, catinel la deal si ne-a lasat cu chiu cu vai la Munich, ma intelegi, nu Munchen, cum ziceam, Munich. A, acum mi-am amintit de o doamna din Chicago care ne-a lasat (la coborarea din avion) o carte de vizita pe care am pierdut-o, din pacate. Va salutam, in caz de citire a acestor randuri si ne pare rau pentru pierderea cartii dumneavoastra de vizita!
Deci, cum spuneam...ati retinut intarzierea aia de doua ore, nu? Exact timpul pe care-l aveam intre avioane, desigur... No, cu ultimele puteri si cu Maria alba-galbena-verde-traumatizata de la cele doua zboruri de pana atunci (ati retinut: Sibiu-Timisoara si Timisoara - Munich) dupa mine ne-am tarat in primul wc intalnit in cale...tocmai la timp sa ne auzim numele (stalcite, bineinteles) urlate la megafoane ca ne pleaca, in pana noastra, avionul!
Cu treaba terminata pe jumatate am luat-o la goana inspre poarta -normal- situata exact in cealalta extremitate a frumosului aeroport nemtesc unde o doamna (atat de rau imi pare ca nu i-am retinut numele) ne spune in cea mai perfecta (da, stiu, nu exista cea mai perfecta) limba romana ca ne pleaca avionul dar, mai avem inca un minut timp ca sa ne imbarcam si ca ne ajuta ea. Si ne-a ajutat, saru-mana doamna romanca din Bucuresti care lucrati la Aerportul din Munchen!
Uf, si asa ne-am urcat cu groaza unui nou zbor pe/in fata in maretul avion al companiei USAirways (nashpa, de altfel, si avionul si compania) pe relatia Munich-Philadelphia! Aici am descoperit ca stewardesele...spre deosebire de frumoasele moldovence (din Republica) ale Carpatairului...nu sunt toate tinere, frumoase, dragute si siluete! Dimpotriva, am putea zice...
A, si am mai descoperit...romanul lacom din mine...ca poti bea la discretie sucuri pe gratis. Nesatulul de mine cred ca am bagat la stomac o galeata de suc de portocale si 137 de cutii de Coke...da, ca nu mai scria deja Coca Cola, Coke, ma intelegi?! Plus ca eram inconjurati de altfel de oameni: mai mari, mai colorati, mai degajati si nu tepeni de frica zborului ca noi!
Asa, dupa 7666454 de ore de sbor am fost anuntati de capitanul aeronavei (imi place cum suna aeronava, avion e prea banal) ca spera (!) sa putem ateriza pe aeroportul din Philadelphia, ca gheata de pe pista ne-ar putea impiedica sa o facem!!! Pai cum adica, dupa atat chin si jale, nici macar sa nu ajungem usor pe pamantul fagaduintei?!
De ajuns am ajuns, am tras inca o sperietura la usoara derapare (pe bune!) a avionului la atingerea ghetii, asta, pistei si, exact, si acum ce?!
Am ajuns in America si acum ce e de facut?
Destinatia noastra nu era Philadelphia, era Norfolk, Virginia si...inca o data, bineinteles, toate zborurile erau anulate din cauze meteo...avionul nostru a fost ultimul care a decolat sau aterizat in ziua aia din Philadelphia, fie-i numele pomenit si noi... am ramas cum am stabilit!

Am intrat in America pe o poarta prin bunavointa unui nene hispanic (ofiter vamal?) care ne-a urat un sincer Welcome, Flavius and Maria, in America si am fost indrumati sa ne luam bagajele (au ajuns odata cu noi pana aici, iupii) si sa mergem cu ele intr-un birou special, pentru aia ca noi, care vin sa ramana!
Acolo, un nene simpatic ne-a spus Buna ziua (in romaneste...singurele cuvinte pe care le stia...se lauda cu zeci de saluturi in limbile pamantului...uneori conteaza un Buna ziua in limba ta, pe onoarea mea) si ne-a zis sa asteptam pana termina cu un domn din Camerun care a intrat inaintea noastra.
Si obositi, neobositi am asistat cu zambetul pe buze la controlul bagajelor domnului din Camerun; nimic special in afara de...incerc sa-mi aduc aminte: una bucata punga de un leu plina cu pastile de Distonocalm (mii de pastile...poate ca omul era nelinistit si avea nevoie), niste haine super meseriase, traditionale tarii care l-a dat pe Roger Milla care a batut nationala noastra de unul singur in '90, in Italia...sa nu divaghez...mai avea el una, alta prin valiza lui si...cireasa de pe tort, un manunchi de ierburi, frunze si radacini de cine-stie-ce planta de pe la mama lui. Si noi ne faceam probleme pentru ciocolatele pe care le aveam cu noi!
Ce era comic era spectacolul la care se adunasera toti nenea aia din aeroport care se ocupau de nou-veniti. Concluzia generala: no good! Ala cum adica, no good, ca e pentru familie, ca e de acasa, ca ...deci, a ramas cum am stabilit, no good!
Pe noi ne-au rezolvat rapid si ne-au last sa ne vedem de zborul nostru anulat si pe ala l-au luat putin deoparte ca sa discute amanunte.

Va urma...

slumdog millionaire

Nu sunt eu deloc usor impresionabil de un film...in general...dar Slumdog Millionare m-a lasat fara cuvinte! Sau, poate, prea multe cuvinte...ca de ieri seara de cand l-am vazut tot despre filmul asta vorbesc cu cine se nimereste.
Dar chiar imi pare genial, capodopera, ireprosabil, minunat, crud de real, frumos, viata pura, regizat, filmat,scris si jucat ireprosabil, muzica excelenta, oameni buni si rai, frumosi si urati, curati si murdari...na, ce de epitete imi vin!
Ieri as putea zice ca a fost ziua noastra indiana...am luat pranzul la indieni (super mancare, Nawab ii zice restaurantului, preturi rezonabile) si dupa aia, din intamplare, am zis sa mergem la un film...auzisem ceva de SM si acum pot zice ca dolarii (19) cheltuiti pe doua bilete au fost cea mai buna investitie din ultima perioada.
Da, mergeti sa-l vedeti si n-o sa va para rau. Sa nu va lasati influentati de prejudecati gen filmele indiene sunt siropoase, nashpa, si se canta si se danseaza la nesfarsit!
Da, la sfarsitul filmului se canta si danseaza...dar nimeni nu s-a ridicat din sala pana muzica, dansul si genericul a disparut! Un nene chiar a avut o timida tentativa de a aplauda. Pe bune, si mie imi venea, dar...

V-am zis ca m-a impresionat filmul?!

De ce America?!

Din punctul meu de vedere venirea in America a fost pura intamplare (desi, asa ceva poate ca nu exista), chestie niciodata gandita, chestie poate niciodata dorita...
Deci, cum si de ce?!
Pai stiam eu ce e aia Loteria Vizelor, ca doar nu traiam pe Luna dar NICIODATA nu m-am gandit la emigrare si plecari la mama naibii, eventual doar in excursii. Dar ALTII (Ropotinii) stiau si vroiau sa plece...asa ca au venit la noi...mari detinatori de internet pe calculatorul de acasa, lucru oarecum mai rar acum o vreme...si daca toata cerinta concreta era sa ai o poza nu-stiu-ce dimensiune am zis sa ne jucam si noi, mai mult pentru a vedea daca poza e regulamentara.
Si a fost, ca dupa cateva luni am primit plic din Kentucky prin care eram anuntat ca viata mea (noastra) se poate schimba!!! Normal, Maria a plans si sughitat ca ea nu pleaca de la mama Romanie, ca de ce, ca pentru ce, nu ne e noua bine unde suntem si...i-a trecut rapid si a fost si ea de acord sa incercam marea cu degetul.
Da, dar ce e aia America, unde mergem, cu ce bani, analize, interviu la ambasada, cautat informatii pe loteriavizelor.com...traiasca loteristii care nu dau sfaturi idioate si ceilalti pe langa ei...Acum pare usor, dar atunci nu a fost chiar asa usor.
Bineinteles, ne-au ajutat oameni care nu credeam sa ne ajute si reciproca...s-au tras pe fund cei care ne puteau ajuta cel mai mult...cei pe care ii stiam (bine) in America ne-au urat "succes" si ne-au spus cat de nashpa e Americana si ca sa ne gandim bine inainte de a face pasul peste Atlantic si...gata, nu au mai raspuns nici la provocari, nici la telefoane, nici la email. Asta, insa, e de bine; adica sa stii de la inceput care e treaba ca sa nu fie surprize (altele) pe parcurs...

Din ce tin minte prima problema a fost sa strangem o suma de bani pe un termen scurt, conditie necesara la interviul de la ambasada americana. Si am strans bani...zeci de mii de dolari, ca la un moment dat imi parea sa nu exagerez cu un cont de 50000$ care nu prea puteau fi justificati...noroc ca avuseseram nunta cam cu un an inainte si -la o adica- puteam sa zicem ca sunt cadoul nostru de nunta de la rude si prieteni. Ca un mic secret, multi bani pe care i-am luat cu imprumut nici nu i-am mai depus in cont, dar noi eram bucurosi pentru prietenii pe care ii avem si care ne-au sarit in ajutor cand am avut nevoie. Cel mai tare a fost vecinul bunicii lui Maria (in prima poza)...om simplu, de la tara, care ne-a zis ca are ceva pus deoparte...cand am inceput sensibila discutie de imprumut de bani nici nu ne-a lasat sa terminam si ne-as zis scurt: Am 15000$ in banca, maine mergem sa-i scoatem si mi-i dati inapoi cand puteti, nu-mi trebuie martori, chitante, nimic, doar sa va ajute banii astia!!!
Deci, cu banii "fictivi" am rezolvat, mai ramanea sa gasim si un loc unde sa ATERIZAM. Cum ziceam, cei pe care ii stiam eu au lasat-o cum am stabilit...macar Mark mi-a trimis o scrisoare de recomandare pentru Ambasda care e facuta la sentiment. Deci, unde mergem noi in America ?! Intr-un final am "gasit" trei persoane care ar fi putut sa ne ajute: prima ne oferea un job "in curatenie" si o gazduire de doua trei zile...undeva in Ohio, nu suna extrem extrem de rau (in afara cosmarurilor cu wc-urile frecate pana la albirea suprema); a doua ne oferea un job...hai, ca nu ghiciti, exact, "in curatenie"...undeva in Delaware si un apartament din prima zi, gata de inchiriat fara o suma prea mare. Si, in cele din urma, varianta Lavinia, colega Mariei din facultate, care dupa consultarea cu Mihai, sotul ei pe care noi nu l-am vazut niciodata, a zis fara sa clipeasca ca ne ajuta pentru cat timp e nevoie cu casa, masa (gratis!!!!!!!!!!!!!!) si tot ce avem nevoie pentru acomodarea cu noua lume, pana ne gasim un job. Eu zic ca asta se numeste providenta.
Eu am simtit -in glanda- ca acolo (Virginia) e de noi si ca postul "in curatenie" sa fie primit la altii. Si da, recunosc, as fi fost dispus la orice munca...pentru ca asa mi se spusese de la "cunoscatori"... ca singurele joburi disponibile pentru bietii emigranti sunt cele in restaurante, curatenie si constructii. Hm, no comment...
E, acum suna totul simplu, atunci nu a fost chiar asa.
Mai tin minte (asta nu se uita) si cum a decurs vizita medicala dinaintea interviului...da, recunosc, imi este frica de acele de seringa...si Maria i-a zis asta tipei (foarte dragute) care recolta sange..si ea i-a zis sa stea linistita, ca ma "rezolva" ea! Si m-a rezolvat...mi-a pus decolteul in fata ochilor si nici nu mi-a pasat de ace, seringi, sange sau alte echipamente medicale. Echipamentul ei si-a facut efectul, si vorba Mariei: Ai iesit din cabinet cu ranjetul pana la ceafa, minunatule! Asta ca sfat pentru cei care au frica de ace, sau pentru doamne care recolteaza sange la pacienti fricosi!
Despre mers cu autostopul la interviul de la Ambasada (de la Sibiu la Bucuresti), despartiri, emotii, zbor cu 4 avioane intr-o zi nici nu mai pomenesc acum.

La revedere, Romania! Adio, bunici, neamuri si prieteni care nu mai sunteti!

America noastra - Reloaded

Aproape avem doi ani de la venirea noastra aici!
In 14 februarie ar fi "aniversarea"...zi, de altfel, nu tocmai propice sa iesi ca sa o serbezi din cauze de zile ale iubirii occidentale exportate in toata lumea. Chiar, sunt curios daca si acum...cu criza asta... se vor inghesui cuplurile de amorezi (sic!) pe la carciumile din toata lumea...
A, inainte de a divaga de la subiect, am vazut azi o oferta faina de Valentine's Day: cumperi un buchet de trandafiri cu $14.99 sau doua la $25. Adica, cum adica?! De ce ai lua doua buchete de flori de ziua indragostitilor?! Sa fie unul pentru nevasta/prietena/etc si celalat pentru amanta? Nici chiar asa...
Oricum, i-am debitat asta si sefului meu care a mustacit. In clipa urmatoare mi-am dat seama ca la el se aplica, de fapt, teoria...ca-i cunosc personal si nevasta si amanta, nesimtita...Nu cred ca s-a distrat el prea tare, magarul.
Deci, cum ziceam...trecura anii si nu neaparat fara folos, dimpotriva as putea zice cu o oarecare nesiguranta in glas, ca pana la urma cum putem contoriza implinirile sau neimplinirile?! Pentru ca niciodata nu stii daca ce e rau nu e bine...
De exemplu, citeam zilele astea povestea unei tipe care s-a impiedicat si i-a intrat o andrea la un milimetru de inima...probleme mari, operatie, chestii...in urma radiografiilor au descoperit aia ca are cancer la san intr-un stadiu incipient...au rezolvat usor problema, daca il descopereau prea tarziu nu-si mai manca hamburgerul cu familia! Deci, ce e rau e bine? Sau unii e mai norocosi decat altii. De fapt, povestea facea parte dintr-un studiu prin care se demonstra (greu) ca omul isi face norocul si nu invers! Articolul este aici, pentru cei care nu au altceva de facut sa citeasca articole socio-medico-psihologice...
A, si cum ziceam, implinim doi ani de America si ma gandeam sa mai depan ceva amintiri din anii astia...dar m-am luat cu una alta si nu-mi mai vine. Oricum, incerc sa fac efortul sa mai povestesc cateva chestii traite in astia doi ani...in afara celor deja povestite pana acum. Plus sa "insotesc" ineptiile mele cu poze care nu au neaparat legatura cu continutul!
De exemplu, aia cu autobuzul galben e facuta a doua zi dupa venire...inca si acum imi plac autobuzele alea galbene, de scoala, desi am vazut cu miile de atunci; merele alea sunt mai mult frumoase decat gustoase; papucii sunt white si brown; numarul de inmatriculare e al unui tip pe care l-am vazut de doua ori in doi ani...unul din putinii (oare?) romani din Hampton Roads si podul+stalpul de iluminat+plaja+James River este pusa pentru decor.

super bowl 2009

Larry Fitzgerald asta cica e un super celebru jucator de fotbal american (de care, va dati seama, eu nu auzisem) si care a stat cazat la hotelul unde lucram eu la inceputul aventurii noastre in America.
Si ghiciti cine era aproape aproape ieri seara sa castige titlul de MVP al Super Bowlului? Exact, chiar el. Pacat ca in ultimele clipe ale meciului a "inscris" un alt tip si i-a suflat premiul...implicit, mie, sansa sa am o poza cu un MVP....desi fost cel mai bun de pe teren, echipa lui a pierdut si - de obicei- premiile nu se dau celor de la echipa pierzatoare.
Oricum, tipul e mare vedeta NFL, deci tot am un mic motiv de lauda.
Si, ca sa fiu sincer chiar uitasem ca am poza asta pana i-am auzit aseara numele...cica daca aveam si autograf...n-am, ca nu m-a interesat... puteam sa-l vand cu sute de dolari!!!
Si cum spuneam: Pittsburgh Steelers i-au batut dramatic pe cei de la Arizona Cardinals...in caz ca cineva este interesat de deznodamantul partidei. Si da, in continuare nu inteleg fotbalul american, dar nu e totul pierdut. Va mai fi si la anul un Super Bowl!
Mai am o poza cu unu': Jason Campbell, dar asta e mai slabut...cu tot cu echipa lui, Washington Redskins...