Stadion municipal

Am cunoscut la un moment dat un tip al carui fecior de 4 ani era mult prea activ pentru varsta lui, nu stia ce e aia frica (de exemplu, nu cobora scarile casei intr-un mod clasic, ci incerca sa le sara direct, fara sa le atinga...si-a rupt mana doar o singura data din aceasta cauza), peretii casei (absolut toti) erau un loc propice pentru incercari artistice (inclusiv sculptura), obiectele ascutite, inflamatorii sau de oricare fel or fi fost ele erau unelte perfecte de produs groaza in orice clipa si alte "nazbatii" (ca alt cuvant mult mai potrivit nu-mi vine acum) pe care nu mai vreau sau nu mai le tin minte ca sa le impartasesc aici.

Partea dadatoare de sperante si calmari la stomac era ca respectivul monstrulet era deosebit de inteligent.

Parintii l-au dus la toti doctorii din interiorul, din exteriorul, de dedesuptul si de deasupra arcului carpatic (treaba este neaosa, reala si -sa speram- anonima), au incercat cu toate activitatile de scos suflul si consumat energia si mai mai ca-si pierdeau speranta si bruma de nervi pe care o mai aveau.

Asa ca l-au dus la atletism si dupa doua ture si jumatate de stadion municipal sibian au fost nevoiti sa-l opreasca fortat, inainte de ai exploda ceva in el din cauze de efort, pentru ca daca nu ar fi fost oprit el n-ar fi facut-o, ca nu avea setata senzatia de oboseala, surmenare sau cum s-o mai fi numind o chestie care nu te lasa sa-ti dai seama cand iti depasesti cu mult limitele.

Bineinteles ca e greu de crezut, dar intr-o incercare disperata au incercat cu un sport care iti consuma energia fizica in ultimul hal: sahul!

Copilul e marisor acum, e un campion la sah perfect normal (daca o fi existand asa ceva) si nu-si mai iroseste aiurea energia alergand de nebun pe toate stadioanele lasate in paragina.

Imagini de nesters*

*Daca tot vorbeam de copiat am zis sa ma inspir si eu din rubrica Indelible Images din Smithsonian Magazine si din cand in cand sa-mi amintesc contextul in care a fost facuta vreo poza importanta pentru mine.

Azi ma uitam la niste poze din Romania si am ajuns la poza asta facuta in urma cu (exact) 4 ani, la un ultim gratar cu prietenii, inainte de plecarea noastra inspre America.
Nu stiu pentru ce erau banii intinsi de catre Alexandru lui Ovidiu, asta nu-mi amintesc.
Imi amintesc doar vremea primavaratica din ziua aia de la Curmatura (nu departe de Sibiu, intre Rasinari si Paltinis), momentele de neuitat petrecute cu oameni dragi si pe care nu credeam atunci sa nu-i mai vad niciodata (da, Ovidiu a murit la un an dupa plecarea noastra si asta este ultima oara cand l-am vazut), mancarea multa si carnoasa, facuta pe gratar de electrozi si gust de lemn ars.
Imi amintesc si cum am ras pana m-a durut burta la un joc de mima de neuitat, cum am facut poze cu totii in timp ce Alex isi cauta semnintele pierdute din buzunarul gecii la o miscare mai brusca.
Au trecut doar (doar?) patru ani de atunci si imi pare (imi pare?) ca atat de multe s-au schimbat, atat de mult ne-am schimbat.
Daca cineva isi aminteste altele de atunci este binevenit sa le impartaseasca aici.

Farul, betivii si autostopistii

Hai sa va mai povestesc din vacanta ca iarasi ascult muzicadecarenutrebe (Jean Constantin cu Mama ei de viata, Tudor Gheorghe cu Of, ce dor, ce chin, ce jale si altele asemanatoare) pe Youtube si ma apuca toate alea.
Imi vine acum in minte peripetia pe care am trait-o pentru a vedea unul dintre farurile din Cape Cod.
Citisem eu ca dinainte ca iti trebuie ceva antrenament ca sa ajungi la Race Point Lighthouse, exact unde se termina (incepe?) Cape Code dar cine sa si stea sa-i asculte pe aia care scriu ca pentru a ajunge la respectivul obiectiv iti trebuie o conditie fizica foarte buna, niste pantofi pentru umblat vechi, apa, crema de soare si voie buna suficient cat sa te tina pentru cateva ore bune de mers prin pustietate, nisip frumos, fin, nesfarsit si in care ti se afunda piciorul pana la glezna ca sa citez din memorie.
Si noi n-avem de nici unele: nici incaltaminte adecvata, nici prea multa apa si nici conditie fizica. Si n-avem nici masina de teren (aveau acces vehicule de teren cu aprobare speciala).
Am mers pe o plaja absolut superba, cu nisip in care ni se afundau picioarele si pentru care sandalele mele s-au dovedit total ineficiente lucru pentru care, de altfel, le-am abandonat in niste tufe. Am trecut si pe langa niste betivi simpatici pe care i-am intrebat ca "departe-i faru'? " intrebare la care ei ne-au privit ca pe niste nebuni si au zis ca e imposibil de ajuns pe jos la el in mai putin de trei ore si s-au oferit sa ne duca ei (repet, erau rupt de beti), cu masina, pana la farul ala pe care deja incepeam sa nu-l mai plac. Si instinctul meu de conservare a zis ca nu si am luat-o voiniceste, eu descult si oarecum increzator ca voi vedea faru' ala inainte de lasarea noptii.
Si tot mergand, mergand descult prin nisip am realizat ca talpile picioarelor s-au umplut de basici care s-au transformat in rani. Nu-mi mai pasa nici de plaja absolut fantastica, nici de oceanul cu apa turcoaz, nici de natura salbatica, nici de pustietate, nici de far.
Partea proasta era ca ne aflam la mijlocul distantei dintre obiectivul final si civilizatie (citeste masina noastra).
Si, ca prin vis, am vazut o masina venind pe plaja si cu ultimele puteri am facut ce stiam eu sa fac de acasa: autostopul! Si a oprit si un cetatean simpatic, anti-imperialist, profesor de istorie, ne-a facut loc peste undite si bagaje si ne-a dus pana la Race Point Lighthouse unde ne-a debarcat, ne-a urat drum bun inapoi si s-a tot dus in treaba lui.
Bucurosi nevoie mare ca ne-am indeplinit sarcina de serviciu si disperati la gandul celor doua-trei-o mie de ore pe care trebuia sa le facem inapoi (va mai amintiti de picioarele mele desculte si ranite?...Maria a avut incaltaminte si antrenament mai bun...ea e viteaza din familie, recunosc) am apucat sa facem 5 poze farului din pustietate si numa' vad ca imi apar baietii...astia betivii...calare pe jeepul lor si nevenindu-le sa creada ca am ajuns pana acolo (i-am mintit si nu le-am spus ca cineva ne-a adus cu masina).
Oamenilor li se facuse mila de noi si au zis sa faca o fapta buna si sa nu ne lase pietoni in desert.
Va aduceti aminte ca initial nu m-am urcat in masina lor din cauze de alcoolemie la bord?
No, acum nu imi mai pasa. Mi-am facut cruce cu varful limbii si de aici a inceput adevarata aventura si nebunie in stare pura.
Repetam: erau trei barbati cam la 50 de ani, cu lazi de bere in masina, cu baxuri de tigari in gura, cu muzica data la maxim (normal, Jimmy Buffet) si mergand cu 70 de mile pe ora la 4 metri de apa oceanului. Doar de doua ori ne-am vazut moartea cu ochii (citeste inecati intr-o masina rasturnata in Oceanul Atlantic (multumiri, ketherius), pe o plaja pustie din Cape Cod, Massachusetts).
Cand au oprit prima oara ca sa-si goleasca vezicile soferul nu si-a mai amintit drumul si de beat ce era a luat-o in sens invers iar la urletele co-pasagerilor a oprit masina si a adormit instantaneu. La volan!
La urmatoarea oprire pentru golit vezici nu a mai adormit nimeni dar nici adormitul nu s-a trezit.
Si la ultima oprire inainte de destinatie, cea pentru recuperat sandale, aproape m-am intersectat cu jetul celui de-al treilea brav salvator de vieti romanesti pornite in cautarea aventurii.
Cand am ajuns la locul unde isi aveau corturile am stat un minut pe ganduri daca sa facem o poza cu ei (nu, n-am facut), mi-am facut cruce cu mana (nu, nu cu limba) si am zis ca daca nu am murit inecati in Ocean, intr-o masina cu soferi morti de beti, sper sa nici nu o mai facem.

Si-am incalecat pe-o sa si al naibii sa fiu daca a fost distractiva plimbarea cu aia.
Dar daca nu erau ei nici nu vreau sa ma gandesc ce se putea intampla.
Asadar, cei care n-aveti betivi, cumparati-va.

Dulce, amar

Zilele trecute mi-am amintit de una dintre cele mai tari experiente de care am avut parte si, totodata, unul din marile mele regrete. Da' mare rau de tot...
Recunosc -spasit, mandru, rusinat, resemnat, natural, luati-o cum vreti- ca tin cu echipa de fotbal Dinamo Bucuresti.
Ei, si pe vremuri, cand eram la Cluj, s-a intamplat sa fie un meci intre "U" si echipa lui Dinamo din acea vreme cu Mutu vedeta in devenire, Cornel Dinu antrenor, Haldan capitan, cu Ionut Lupescu la final de cariera, cu Vladoiu mic si rau, Marius Niculae, Mihalcea, Nastase, Gianni Kirita, Fane Preda, Prunea si cati or mai fi fost.
Si -mai coincidenta, mai noroc- am fost in hotelul unde erau cazati si am intrat in vorba cu multi dintre fotbalisti, am facut poze cu toata echipa adunata in jurul meu, Cornel Dinu mi-a dat un trabuc, am facut o poza cu Mutu si Haldan (care a murit la scurt timp dupa aceea), am pozat cu Lupescu si cu fiecare jucator in parte.
Deh, pentru un tanar pasionat de fenomen si pentru timpul respectiv a insemnat mult la vremea respectiva intalnirea cu echipa de suflet intr-un cadru privat (doar eu si cu un tip am avut atunci acces la ei pentru cateva ore...ne-am uitat la cum jucau biliard, ne-au aratat autocarul...e, ce stiti voi ce inseamna sa vezi autocarul lui Dinamo si sa faci o poza pe primele scaune langa Cornel Dinu si Ionut Lupescu si cu Adi Mutu tinandu-te de dupa cap).
Mi-au semnat toti din echipa pe un carnetel, am mai facut cateva poze si ne-am urat succes reciproc: eu lor si ei mie.
Si dupa aia am mers fix la centrul de developat filme si a doua zi, va dati seama cat de nerabdator sa vad pozele, m-am prezentat sa le ridic.
Pozele nu iesisera pentru ca nu bagasem corect filmul in aparat.
Si acum imi amintesc bordura pe care m-am asezat: vizavi de Sora, pentru cunoscatori.

Aproape trei ani de America

Duminica vom sarbatori trei ani de cand am emigrat in America.
Asa suntem noi, mai speciali: nu-l sarbatorim in 14 februarie pe sfantul Valentin ci ne amintim de aniversarea noastra. Si ne mai amintim ca aceiasi data coincide cu verdictul pe care i l-au dat doctorii lui Ovidiu si inceputul sfarsitului unui om drag noua.
Daca nu mi-ati citit povestile de inceputuri le puteti gasi dand click pe multitudinea de aici care vor fi dupa cele doua puncte care urmeaza:
a. aici(1) si aici(2) sunt primele impresii (eu zic ca destul de intersante si brutal de personale daca stau sa-mi citesc ineptiile de atunci)...asta se intampla aproape imediat dupa aterizarea pe pamant american si au fost, de fapt, primele doua emailuri trimise familiei si prietenilor ingrijorati de soarta noastra;
b. amintirile de la un an de America (aniversare tare trista) sunt aici;
c. la aniversarea a doi ani se pare ca eram intr-o perioada cu extra-inspiratie, ca am scris mai multe posturi legate de amintirile de la inceputuri. Le gasiti aici(1), aici(2) si -desigur- aici(3).

Si da, zilele astea stateam melancolic pe vasul veceului si ma gandeam ca noi, oamenii, ne adaptam al naibii de repede la orice. In special la bine ar putea zice vreun mucalit!
No, pai in anii astia multe s-au schimbat, au plecat dintre noi oameni dragi, s-au nascut copii ai prietenilor din tara si care ne vor sti de flaviussimariadinamerica, am cunoscut oameni buni si de incredere pe meleagurile lui Obama, eu m-am scapat de ochelari si m-am ales cu o mica burta, Maria este tot la fel de "grasa", am mancat si baut bine, am vazut locuri si chestii faine si or mai fi fost dar nu le mai stiu acum...
A, ca mi-am adus aminte ce vroiam sa spun: mie imi place tare mult in America si chestia cu emigratul (total neprevazuta) a fost una din cele mai destepte hotarari luate si categoric neregretabila.
Si nu vom uita niciodata ca altfel ar fi fost America noastra daca Lavinia si Mihai nu ne ajutau la inceputuri.

Cat despre amintiri va las (daca vreti) sa le recititi pe cele de mai sus.
Eu doar mai tin minte primele doua zile in Virginia si dupa aia am doar franturi; gen autobuze scolare galbene, miros de prajeala si miros dulce, oameni mari, oameni relaxati, un alt fel de case si un alt fel de masini, un magazin alimentar (Food Lion-ul din imaginea de mai sus) ca prima oprire in afara aeroportului si un Walmart la miez de noapte.
Si daca tot nu imi mai amintesc momentan prea multe o sa recitesc si eu ce am scris anii trecuti.
Cu astea de mai sus fiind zise eu va doresc noapte buna si intelepciune.
Berea si cipsurile sunt din partea casei...

Ziua Femeii

Ieri a fost 8 Martie, Ziua Femeii, fosta Ziua Internationala a Femeii, fosta Ziua Mamelor...sau cel putin asa mi-a zis mie cineva in copilarie.
Stiu ca ma pregateam destul de serios de 8 martie cand eram copil: ii faceam lui maica-mea felicitari (hand made, cum ar zice altii), ma cautam de ceva bani si ii luam bibelouri, garoafe sau carti...na, nu era Flavius chiar cel mai rau copil...
Dar de alte femei nu ma interesa atunci in ziua respectiva, doar de maica-mea.

Ei, si dupa aia am mers la liceu...clasa de contabilitate...30 de fete si 3 baieti...si atunci am invatat ca 8 martie e ziua si a mamelor, si a femeilor, dar si a fetelor intre 14 si 93 de ani! Atunci nu stiam eu ca nu e internationala (nu e!) si nici nu ma interesa....dar stiu ca faceau fetele din clasa mea de liceu cate un chef monstru de ziua respectiva...noi (aia trei "crai" ai clasei) nu eram invitati de la inceputul chefului ci, asa, mai pe urma...numai bine sa conducem acasa pe fetele cele mai "afumate". Nu se intelegeau gagicile intre ele, in general, dar de 8 martie isi dadeau mana cu mana, uitau de certuri idioate si mancau, povesteau si bea...asta, se distrau impreuna. Chiar cred ca-i super faina ideea de sisterhood...desi asta cred ca-i mai greu decat un brotherhood...dar nu intru in detalii, ca poate ma insel. Important e ca fetele sa se simta bine (si) de ziua lor!

De atunci or mai fi fost si alte 8 martie de sarbatorit, flori, fete, filme, melodii sau cantareti...dar parca tot felicitarile alea facute de mana si distractia colegelor mele de liceu sunt definitorii (in capul meu) pentru un 8 martie autentic.
Bineinteles, Ziua Nevestelor este mai importanta si are loc de luni pana duminica, din 1 ianuarie pana in 31 decembrie. Fara nici un dubiu, de altfel!

Si da, categoric, La Multi Ani tuturor cititoarelor blogului meu, pentru ieri, azi si intotdeauna.

PS In poza sunt eu cu maica-mea, in caz ca avea cineva dubii...